ODAIA
Luam măr cu măr, înveleam pe fiecare într-o bucată de ziar ca și cum l-am fi îmbrăcat pentru gerul ce urma să vină și, apoi, le rânduiam în lăzi de lemn pe care le stivuiam în colțul de după ușa beciului, alături de prazul îngropat pe jumătate în nisip. Adoram toamna târzie când coboram cu mama în beci să pitrocim varza din putină. Treptele din lemn ale scării erau pline cu mușcate încă înflorite, puse la iernat. Jos, în capătul scării, într-o garniță cu fundul spart, ce fusese în tinerețe gazda unor jumări acoperite de untură, ședea un leandru otrăvit, dar cu niște minunate albe flori. Nu aveam curent electric în beci. Deschideam ușile și intram în cea mai întunecoasă și magică odaie. Ca într-un vechi castel parcă eram. Scăpăram chibritul și aprindeam prima lumânare, prinsă între două cărămizi, deasupra lăzilor cu mere. A doua lumânare era lipită de un deget de om mare pe butoiul cu vin. A treia, cu mijlocul strivit, stătea cuminte pe buza putinei cu varză. A patra, cea mai mare