Liliana Buruntia

      OSPĂȚUL       De la tăiatul porcului și până după Sfântul Ion, în casa noastră era o viermuială nesfârșită.Nesfârșită, dar potolită, așa cum eram noi când îl așteptam pe popa Nicolae să vină cu Crăciunul întruchipat de icoana cu Nașterea Mântuitorului la care ne închinam și pe care o pupam cu evlavie. - Ia dă o fugă pân-la poartă de vez' dacă să vede!  - E la Mița lu' Petrache!, veneam cu răspunsul, intrând într-un suflet pe ușă de parcă ne era teamă să nu ne găsească popa afară. - Hi, aoleo, acuși ajunge...Că mă rugai de voi să vă sculaț' mai devreme! Voi, mai lasă-ne, mai lasă-ne!, se oțăra mamaie. Așa era, odată cu ziua ne zorea să ne ridicăm din pat, să nu ne găsescă popa ,,nespălați pe ochi,,. Lua repede mătura în mână și se apleca să măture cele două trepte ale scării pe care se așezau obraznic niște fulgi de zăpadă care nu țineau cont de importanța celui pe care noi îl primeam așezați cuminți și rușinați pe pat, așteptând ca mamaie să ne spună din ochi când să

 ÎNGHEȚATA  M-a bătut mama o dată. O singura dată, da’ rău! Sau bine. Cu cureaua lu’ tataie, făcută din piele groasă de porc. Dădea mama și plângea. Acum, cred că plângea de rușine și durere. - Să nu mai faci în viața ta! Să nu pui mâna niciodată pe ce nu-i al tău! Mai bine să plângi tu acum, decât să plâng eu mai târziu!, zicea. Dar și ea plângea. Furasem un leu din portofelul negru si crăpat de vechi ce era pe care-l ținea mamaie în buzunarul capotului ei bun și pe care-l îmbrăca rar, de sarbatori, când se ducea cu coșul cu pomană pe la vecini. Era mov cu floricele albe. Îl avea de mult, dar pentru că-l îmbrăca rar, era ca nou pentru ea. Mamaie n-avea șifonier la ea în odaie. Avea un cufăr pe care era prinsă cu șipci o tablă pe care era pictat un papagal colorat și vorbitor, cum văzusem într-un an la bâlciul de la Cordești. Acest cufăr, mare cât cel ales de fata moșului de la Sfânta Vineri, se cam golise de zestrea ei de fată și începuse biata să așeze cu grijă în el batiste și proso

      MÂHNIRI    Eram mâhnită o dată vara, la începutul vacanței mari, și o dată iarna , a doua zi de Crăciun. Chiar invidioasă eram, dar îmi trecea repede. Vara, eram invidioasă pe agrafele de păr ale verișoarei mele de la București. Pe lângă faptul că ea era foarte frumoasă și toată lumea o admira când venea pe la noi, avea și niște agrafe colorate și cireșe roșii prinse la elasticele cu care-și prindea cozile frumoase, blonde ca ale cosânzenelor. Eram invidioasă cam jumătate de oră, îmi trecea repede, erau bune și elasticele cu care îmi prindea mama părul și pe care mi le dădea mamaie, resturi după ce-și făcea jartele pentru ciorapi. Și chiar nu puteam să fiu invidioasă pe o așa bună verișoară cu care pregăteam mâncăruri gustoase din petale de flori sau scriam chitanțe cu indigouri șterse, ca cele mai destoinice conțopiste.   Iarna, eram invidioasă în dimineața zilei de Crăciun. Niciodată n-am înțeles de ce, în satul meu, fetele nu aveau voie să meargă cu colinda, să fie stelărițe,

 O VIAȚĂ, DOUĂ VIEȚI     Am cunoscut-o la biserică, venea în fiecare duminică și se așeza cât mai în față, de parcă ar fi cerut ajutor icoanelor de pe catapeteasmă. De fapt, cred că asta și făcea, te mișca expresia feței ei, ochii care nu voiau să risipească nici un cuvânt din Sfânta Liturghie. Dar, ce mă nedumerea era gestul reflex de a se uita în spate la interval de câteva minute, iar uneori pleca brusc, grăbindu-se spre ieșire. Într-o zi, la sfârșitul slujbei, de parcă mi-ar fi simțit nedumerirea ce stătea în gestul său, femeia se întoarce către mine și-mi spune în șoaptă: ,,Vine după mine băiatu'. Când se trezește și nu mă vede, intră în panică, nu vrea să stea cu taică-su. Aici e singurul loc unde mai vin și eu, stăm peste stradă de biserică, aici vine și el singur. Vine, stă pe pragul bisericii până îl văd, mă duc la el și plecăm acasă", zice femeia întorcând din nou capul și căutănd ceva anume la intrare. ,,E mare, câți ani are?,, întreb dintr-o pură curiozitate, gândi

PRISPA   Cursese streașina toată ziua, subțiind căciulile albe ale caselor străpunse de hornurile ca niște pipe folosite de boieri care doar seara se întâlneau la vreo sindrofie și pipau.In fața casei, mai într-o parte, niște rumeguș ce amintea de un castel de nisip făcut în vară pe malul Amaradiei murdărea zăpada ce sclipise toată ziua în soarele cu dinți. De jur împejurul castelului din rumeguș erau urme de pași de toate formele și toate mărimile ce duceau în prispa casei. Dudul din curte, dormitor de vară al găinilor, și care cu o zi înainte fuses plin de zăpadă de parcă înaripatele de astă vară își lăsaseră pe ramuri penele albe, rămăsese gol în amurgul sumbru ce prevestea o noapte geroasă. Băiatul, îmbujorat și nădușit un pic de la joagărul cu dinții cam strâmbi, înmulțea urmele pașilor ducând ultimul braț de lemne, grăbit să nu se întunece de tot. Un bob de apă desprins din țurțurii ce păreau făcuți de cea mai nepricepută dantelăreasă alunecă pe gâtul băiatului, topindu-se sub gu

 GÂNDURI     În preajma Paștelui, tundeam oile. Patru aveam și nu erau aceleași în fiecare an. Le tundeam cu niște foarfeci mari și cam ruginite. Niște seu de la una dintre oi era vaselina cu care încerca tata să le ungă după ce le ascuțea pe un rest de piatră de moară. Când mijea frunza la salcâm, atât cât să facă un pic de umbră, mă ruga mama să o ajut la tunsul mioarelor care trebuiau date la ciobanii ce urcau în pădurile Rușețului. Sub vorba dulce a mamei se lăsau trăntite la pământ de parcă știau că doar bine le va fi după ce scapă de povară. Eu le țineam și mama le tundea. Le simțeam bătăile inimii sub pumnii plini de lână, și tremurul atunci când foarfeca mai apuca și-un pic de piele, colorându-le pe ici, pe colo. Foarfeca lăsa urme umede și parcă un miros gălbui pe lâna tunsă. Ochii mioarelor, mari, limpezi și blânzi, cu gene rare, erau ca jumătățile de clepsidre din care mai curgea o primăvară iar lâna tunsă, plină de scaieți, parcă era o pagină scrisă pe care o rupeai dint

ALBA       Parcă în ciuda copiilor nu ninsese destul. Curțile semănau cu măsuța cu trei picioare pe care cernea mamaie făina când frământa colacii înainte de a-i însemna cu pistolnicul, așa cum îi zicea ea pristolnicului vechi ce păstra urme uscate de cocă. Cerul era jos, jos, de parcă crengile groase ale nucului de pe mejdina cu vecinii îl sprijineau, împiedicându-ne să-l atingem dacă am fi ridicat mâinile. ,,Că ce mai croncăne ale ciori, să vezi că ninge pân-desară!", zicea mamaie cu ochii pe geam, înfășurând pe degetul arătător un fir de lână vopsită în plină vară cu frunze din nucul ce era acum baston cerului. Afară, în dreptul ferestrei, pe o scândurică agățată la capete de două sfori prinse de o creangă a caisului golaș, ciorovăiau două vrăbii sărind de la un capăt la altul al scândurii acoperite de o mână de mălai, fix cât încăpea într-un pumn de copil îngrijorat de hrana păsărilor cerului. Pe umărul sobei, căci în umeri împovărați se transformau marginile sobei când focul