MÂHNIRI 

  Eram mâhnită o dată vara, la începutul vacanței mari, și o dată iarna , a doua zi de Crăciun. Chiar invidioasă eram, dar îmi trecea repede. Vara, eram invidioasă pe agrafele de păr ale verișoarei mele de la București. Pe lângă faptul că ea era foarte frumoasă și toată lumea o admira când venea pe la noi, avea și niște agrafe colorate și cireșe roșii prinse la elasticele cu care-și prindea cozile frumoase, blonde ca ale cosânzenelor. Eram invidioasă cam jumătate de oră, îmi trecea repede, erau bune și elasticele cu care îmi prindea mama părul și pe care mi le dădea mamaie, resturi după ce-și făcea jartele pentru ciorapi. Și chiar nu puteam să fiu invidioasă pe o așa bună verișoară cu care pregăteam mâncăruri gustoase din petale de flori sau scriam chitanțe cu indigouri șterse, ca cele mai destoinice conțopiste.

  Iarna, eram invidioasă în dimineața zilei de Crăciun. Niciodată n-am înțeles de ce, în satul meu, fetele nu aveau voie să meargă cu colinda, să fie stelărițe, așa cum băieții erau stelari. Doar băieții aveau voie să răspândească Nașterea Pruncului și să intre de-adevăratelea în casele în care eu doar îmi imaginam cum ar putea să fie sau dacă miroase a cozonaci, a caltaboși puși la fiert sau a nimic. După chipul omului îmi imaginam și casa lui cu mirosul ei. Mi se adevereau sau nu, toate imaginile create de mintea mea, în dimineața de Crăciun, când stelarii, deși neodihniți suficient după o juma de noapte de colindat, ieșeau la poartă să se laude dacă au ajuns în capu' satului, cine i-a primit, câți bani au strâns și de la cine. Frate-meu era cel care, în grupul lui de stelari, strângea banii. Noi aveam un săculeț cumpărat de la un magazin de artizanat, adus de tata de la băi. Era roșu cu alb și un pic de negru, și avea un șnur cu care îl străngeai să nu cadă banii și pe care îl petreceai peste mână. Mereu am crezut că săculețul roșu era motivul pentru care Cristi al meu strângea banii, mai târziu am învățat despre încredere și ce cuvânt frumos poate fi. Se strângeau ciorchine foștii stelari pe pârtia făcută temeinic ,de se vedea pământul negru, în fața porților. Cu mâinile băgate pe jumătate în buzunarele parcă prea mici ale flanelelor de lână, începeau să povestească cine i-a primit, cine a stins lumina când ei strigau la poartă, care cozonac a fost mai bun sau la care case poarta era ferecată. Ascultam spărgând cu vârful ghetei pojghițe de gheață ce se formau în câte-o urmă de vacă în drumul spre fântână, la adăpat. Ascultam și-mi dispărea invidia, casele erau așa cum mi le imaginasem, fiecare cu mirosul sau nemirosul ei. Mă strângeam toată sub hainele groase și-mi băgam nasul sub gulerul întors al flanelului făcut de mama, de sub care se răspândea un miros de finet galben al pijamalei pe care mi-o adusese Moșul și pe care aveam voie să o port și-n ziua de Crăciun, pe dedesubt de haine. Pe Moș nu îl văzusem, o lăsase sub brăduțul mic plin de fulgi de vată, atât de mic că-l așezase pe mașina de cusut finet galben cu miros divin.