Liliana Buruntia

     Știam podul casei bunicilor cu ochii închiși, nici nu trebuia să fie luminat. De multe ori, nici nu mai punea mamaie scara, ne lua în brațe, apoi ne așeza picioarele pe umerii ei și ne vâra în pod ca-n gura unui căpcăun flămând și întunecat. Clipeam de două ori din ochi și gata, toate se vedeau mai limpede, toate erau la locul lor așa cum le  așezasem la sfârșitul verii. Funiile de ceapă și usturoi împodobeau căpriorii ce purtau ca pe o căciula țigla ninsă de sub care, vara, ieșeau viespi nesuferite. Iarna era mai liniște, zăpada parcă astupa orice zgomot ce venea de afară. Și nici viespile nu erau prea curioase de vizita noastră.     Prin gura podului pătrundea căldura și lumina din bucătărie. Atârnată de o grindă, învelită într-un cearceaf decolorat prin care i se zăreau coarnele, steaua aștepta cuminte să o facem parte din colind. - Dați jos o funie de ceapă! Și vezi să nu care cumva să calcați pe nuci, să nu le spargeți! Ia pune-n strachina asta câteva, să fac mâine niște sarm

     Nu știu, nu-mi mai amintesc dacă duminica era ziua când ningea pentru prima dată, dar, sigur, ziua în care ningea prima dată era ca o duminică. Norii joși parcă se sprijineau pe crengile golașe ale gutuiului nostru de la poartă. Știam că va ninge. Nu ne spunea cineva anume, dar pițigoii, așezați pe firele ce legau doi stâlpi de telegraf, parcă își primeneau penele pentru a primi imaculata lumii. Cu gesturi repezi și gălăgioase își pieptănau cu grijă penele cu care petrecuseră o vară.     Primii fulgi parcă statuseră înghesuiți într-un balon de săpun ce se spărgea deasupra satului, și nu-și găseau drumul spre pământ, bezmeticind în sus și-n jos, nehotărâți dacă să se mai zbenguie un pic sau să se lase mistuiți de hrăpărețul ce înghite tot.     Iarna, se întuneca devreme, mai ales la prima zăpadă. Peste drum de casa noastră era un bec mare atârnat deasupra drumului. Ziua nu-l lua nimeni în seamă, dar în noaptea când ningea pentru prima dată, devenea ca o sită a cerului care așeza ză