Postări

Imagine
        ANI                                                                            -  Andrei, câți ani ai? l-am întrebat pe pruncul meu într-un taifas de-al nostru, când el descoperea lumea și eu o redescopeream prin el. - Am doi giumate! primesc răspunsul foarte serios. Da’ une sunt, mama, une sunt? m-a întreabat cu cea mai curioasă voce și cei mai întrebători ochi, în timp ce parcă și mânuțele cu degețelele răsfirate puneau aceeași întrebare. - Aici sunt mama, aici! am răspuns râzînd de naivitatea, dar și profunzimea întrebării, în timp ce brațele mele strângeau la piept dovada celor mai frumoși doi ani jumate din viața mea de până atunci, cufundându-mi fața în părul negru și cârlionțat cu miros de Andrei. Inima lui bătea lîngă inima mea și amîndouă în tandem cu o inimioară ce se pregătea să vină pentru a forma cel mai minunat careu de inimi, o familie. Încet, cu fiecare clipă, anii au venit, s-au așezat la locul lor. Degețelele, odată răsfirate, s-au făcut mari, adunând î
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
Imagine
   GIUVAERELE COPILĂRIEI   Cele mai frumoase coronițe le-mpletea mama din trandafirii ce creșteau, mai mult sălbatic, la colțul casei babei Măria, acolo unde se termina pridvorul dinspre drum. Niște trandafiri albi și cu un parfum discret, pe care ni-i aducea stăpâna pridvorului ca pe-o ofrandă, fără să-i cerem, și pe care îi curăța mama de spini, ne împodobeau frunțile când eram strigați de la prezidiul serbării de sfârșit de an. Era doar începutul. Cu prima zi de vacanță redescopeream atelierele de giuvaere din zăvoi, din Rogojina, din vârful Tarniței sau chiar din curtea casei.   Cele mai reușite coronițe se făceau din margarete sălbatice printre care așezam frumos niște margarete mai mici și mai firave. Așa mi se păreau florile firave ale mușețelului, ca surorile mai mici ale margaretelor cu miezul ca un bănuț galben și perfect.     La gât purtam lănțișoare cu zalele din tijele păpădiilor, efemeridele care plecau cu vântul în cele patru zări.     Rochița avea în piept cea mai minu
Un comentariu
Citiți mai multe
Imagine
  BOBOTEAZA, ZI DE BUCURIE      Mama era cea care se îngrijea să fim curați, să avem hăinuțele curate, batista să fie călcată și unghiile tăiate frumos la controlul săptămânal de la școală sau să fim spălați în urechi. Doar când venea popa cu Crăciunul sau Botezul ne făcea atenți mamaie să ne spălăm pe ochi. O spunea de parcă doar ochii ar fi contat. Dar, poate, chiar așa era, ochii trebuiau să fie curați și să vadă bine ce e în jur. Ochii minții. Însă, în dimineața de Bobotează, chiar ea era cea care ne turna apă să ne spălăm bine pe toată fața cu apa rece ca gheața care alunga orice semn de moțăială. Nu puteai să te închini icoanei, să o săruți și, mai ales, să bei aiasmă murdar în vârful nasului de magiunul de prune întins pe o felie de pâine, mâncat cu o seară înainte lângă o cană cu ceai de măceșe. Aiasma era aghiasma, așa-i zicea mamaie. Și noi.  - Să nu uitați asta cât-oți trăi! Aiasma și anafura se ia musai pe inima goală. Să nu mai vorbesc de  grijanie!   Pe masa de lângă gea
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
Imagine
  AJUN DE BOBOTEAZĂ   Cu o mână ținea oala de o ureche iar cu cealaltă, plină de cenușă amestecată cu zăpadă, freca vasul mai mult pe interior. Oala care fiersese sarmale de Anul Nou lăsa urme topind zăpada din fața casei chiar în locul în care, primăvara, înfloreau cele ma frumoase lalele galbene. Mamaie, cum stătea așa, aplecată peste oala din care apa clocotită pe plită scotea aburi din ce în ce mai puțin, parcă scălda un copil în plin soare de vară, obligându-l să se spele prin urechi.  -Ia măi pune ici niște apă! Vez' să fie fierbinte, să să ducă grăsimea asta...Cu o cârpă ce o avea la îndemână, făcută dintr-o mânecă de la o cămașă arsă de purtarea în soarele a vreo  patru veri, mamaie mai spală o dată interiorul oalei care rămăsese curat ca lacrima. Era Ajunul Bobotezei și era post ca în Vinerea Mare, oalele trebuiau spălate de ''de dulce'', nici urmă de grăsime nu trebuia să spurce postul. - Ehe, ce nu face cenușa, ia uite ce lucește!, zice uitându-se mândră
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
  ÎNCEPUTURI     Ningea de la miezul nopții, chiar după ce nea Ionel, vecinul nostru de peste drum, împușcase anul ce trecuse cu arma lui de vânătoare. Parcă un sac plin cu zăpadă, ciuruit de un glonț, era anul ce trecea și trebuia să plece gol, așa ningea de mult. Nici pârtiile către case nu se mai vedeau. Râniseră oamenii zăpada în prima dimineață a noului an, făcuseră loc pentru sorcovari și plugușor, dar nu se mai cunoștea nimic, totul era alb. Nici boabele de grâu și porumb aruncate de flăcăi pe sub brazdele făcute în curțile oamenilor nu apucaseră să fie mâncate de brabeți sau ciori, le acoperise zăpada. Trecuse și Sfântul Vasile, mai era Boboteaza și Sfântul Ion, și gata, treceau sărbătorile, trecea vacanța. Nu ningea potolit, viscolea un pic, geamul ferestrelor era acoperit cam de-un lat de palmă iar prin curți și grădini toate aveau moț. Doar gardurile stăteau ca niște piedici în calea viscolului ce se răzbuna pe ele acoperindu-le pe o parte.   - Ia, mă, mătura și dă și pi la
3 comentarii
Citiți mai multe
Imagine
    METEORA   Mijlocul cerului. Meteora. Deși sub tălpi simțeai tăria stâncii, trupul parcă plutea deasupra văzduhului. Drumul șerpuit ce te-aducea aici, sus era anevoios chiar și pentru o mașină. De aici, de sus, vedeai ca într-o mare oglindă tot orizontul, până hăt departe. La picioare, se întindea frumoasa sau frumosul Kalambaka și deasupra, cerul. Ce aripi îngerești au avut primii călugări care și-au săpat colibe în această gresie, cum au urcat aici, ce dragoste i-a făcut să fugă din fața turcilor până aici sus?! Cu ochii plini și inima așijderea, coboram sau urcam scări săpate-n piatră de mâini care, atunci când nu modelau stânca, se odihneau crucindu-se în semnul Sfintei Treimi. Mergeam pe cărări înguste cât o palmă, pe alocuri. Cu fiecare pas făcut, o tristă trăire năpădea sufletul. Intrai în încăperi pe care încercai să le readuci în timpurile lor. Acum, totul era muzeu. A urcat lumea și aici, lumea cu cele lumești. Smeriți, pustnicii s-au dat în lături... La ora șase, puțin în
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe
  PIAZA BUNĂ   Mă strecuram cu grijă de sub plapuma caldă, fără să-i trezesc pe frații mei, mă îmbrăcam fuga și ieșeam în gerul dimineții care mă saluta ciupindu-mi obrajii ușor. Țurțuri dezordonați, așezați într-o neorânduială firească, împodobeau streașina casei ale cărei geamuri mari erau zugrăvite cu flori mititele de gheață. Era ajunul Anului Nou si trebuia să fiu primul om care intra în casa bunicilor. - Hai că tu ești piaza bună, zicea mamaie cu o seară înainte , tu să vii dimineață, prima să vii să vrăjești focu', să nu vie paguba de Jana căiar nu ne stau cloțele pe ouă și-nțarcă vaca repede ca acuț doi ani! Că io nu știu ce cată-n bătătura și-n casa omului dacă știe că e piază rea! Eeee , da' crez-că nu știe? Știe și numa de-afurisîtă vine cu noaptea-n cap! Să fie ea prima! Machea mă, unde mă duc io la oamini în casă cu noaptea-n cap?, se întreba mamaie de parcă ar fi fost Jana de la care ar fi așteptat un rșspuns. Da' tu să vii! Să treci pragu' cășii prima, că
Trimiteți un comentariu
Citiți mai multe