METEORA

 Mijlocul cerului. Meteora. Deși sub tălpi simțeai tăria stâncii, trupul parcă plutea deasupra văzduhului. Drumul șerpuit ce te-aducea aici, sus era anevoios chiar și pentru o mașină. De aici, de sus, vedeai ca într-o mare oglindă tot orizontul, până hăt departe. La picioare, se întindea frumoasa sau frumosul Kalambaka și deasupra, cerul. Ce aripi îngerești au avut primii călugări care și-au săpat colibe în această gresie, cum au urcat aici, ce dragoste i-a făcut să fugă din fața turcilor până aici sus?! Cu ochii plini și inima așijderea, coboram sau urcam scări săpate-n piatră de mâini care, atunci când nu modelau stânca, se odihneau crucindu-se în semnul Sfintei Treimi. Mergeam pe cărări înguste cât o palmă, pe alocuri. Cu fiecare pas făcut, o tristă trăire năpădea sufletul. Intrai în încăperi pe care încercai să le readuci în timpurile lor. Acum, totul era muzeu. A urcat lumea și aici, lumea cu cele lumești. Smeriți, pustnicii s-au dat în lături... La ora șase, puțin înaintea scăpătatului, ca la orice muzeu, totul se închidea. Fiecare, potrivindu-și gândul cu ce a priceput acolo sus, coboara în oraș. De aici, de jos, din Kalambaka, Meteora pare o cetate, un sat pe verticală. O ploaie de vară ne-a grăbit spre Zozas, gazda noastră din acea noapte. O casă pensiune ne-a primit firesc și călduros. De cum pășeai, zâmbetul nu te mai părăsea. Un amestec ciudat de obiecte fără nicio legătură între ele te lăsa cu gura căscată. Tablouri cu corăbii naufragiate, portrete nereușite, natură moartă cu fructe și nelipsitul fazan vânat, o mânăstire cocoțată pe vreo stâncă de o mână amatoare, goblenuri prinse sub un geam, tapiserii mai mult sau mai puțin frumoase, coarne de cerb, veverițe împăiate, panoplii cu puști și revolvere ce-au alungat cândva pe cei care purtau sau nu ciucuri la fesurile de pe cap, păpuși tradiționale, un șemineu acoperit cu zeci de icoane și multe, multe alte pricini ce te-atrăgeau să caști gura, în timp ce-afară leandrii se bucurau de niște stropi trimiși de cer. Când picurii de ploaie și-au ostoit dorul de-a îmbrățișa pământul, pe cer a apărut cel mai frumos curcubeu de care niște ochi de muritor s-au bucurat vreodată. Promisiunea, făcută bieților de noi de Cel ce a făcut cerul și pământul, creștea din cea mai mare stâncă și, ca un infinit, își odihnea eternitatea pe acoperișul unei mânăstiri ce urca spre cer. Bucură-te, curcubeu al luminii nezidite!- așa spune undeva, în rugăciunea Sfantului Efrem Cel Nou, la racla căruia lăsasem o umilă rugăciune, în acea dimineață. Fiecare dintre noi am primit curcubeul, așa cum ne-am priceput sau am priceput.

Nu ai cum să ajungi în Grecia, mai ales în Kalambaka, și să nu ieși la plimbarea de seară. De fapt, plimbarea de seară devine o rutină când ești în vacanță. Trecând printre florile ce îndestulau curtea lui Zozas, am ieșit în strada mare care, de o parte și de alta, avea arbuști cu rodii și măslini. Grecii, bineînțeles, în fața caselor sau, după caz, a dughenelor, stăteau de vorbă în timp ce mâțe, îmblănite în culori bizare, torceau la picioarele lor. In Kalambaka se face noapte mai repede, stâncile ce-o ocrotesc aduc ușor asfințitul, dar greu răsăritul soarelui. De undeva, un miros de pâine proaspătă ne amintește de acasă. O prăvălie cu ușa larg deschisă, luminată frumos, era vinovată de dorul nostru de acasă. În spatele tejghelei, o bătrânică ne zâmbește larg în timp ce dăm să intrăm. Nu știe engleză. Nici nu e nevoie. Bunătatea, zâmbetul, privirea nu are nevoie de tălmaci. Prin semne îi spunem că vrem pâinea care miroase cel mai frumos, miroase a acasă. Ințelege. Ne întinde pâinea, după ce o învelește frumos în hârtie. De sub tejghea scoate doi ciorchini mari de struguri. Cu mâna dreaptă face o cruce peste ei. Ni-i întinde în timp ce spune ceva în limba ei. ,, E vineri. Așa e obiceiul la noi, vinerea se dăruiește câte ceva străinilor. Să nu o refuzați, bunica mereu face asta.,, , zice, în engleză, un tânăr ce se ivește de după o draperie. Ieșim zâmbind. Parcă eram acasă.... Azi, se termină vara. Azi e Obrejenia, Schimbarea La Față. De azi, incep să se pârguiască strugurii. Azi, mi-am amintit de niște struguri. Și de niște colibe săpate în stăncă. Fiecare om are în suflet o colibă. Fiecare alege dacă vrea s-o lumineze sau nu, ni s-a dăruit privilegiul de a alege.

…… iată glas din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L".