Liliana Buruntia

                                                                               La țară, Profi cu P mare a devenit profi cu p mic. Fiecare sat are primărie, biserică, cimitir, școală cu copii sau fără, și, musai, profi. Cu uși mari, desenat cu niște linii roșii și un portofel rânjit, cu sau fără parcare, în mijlocul satelor adună oamenii un profi. Adună oamenii ca să le risipească banii.    Nu cu mulți ani în urmă sau, poate, foarte mulți, iaurtul se făcea în casă. Mulgeai vaca, fierbeai laptele, îl lăsai să se răcească binișor, îi luai spuma și-o frecai cu o lingură din iaurtul vechi păstrat în oala de pământ, puneai restul de lapte căldicel, acopereai oala, o înveleai bine și o țineai la cald o zi. Dă-mi, fă, și mie un pa'ar de covăsală că i-am pierdut ruda, au lins oală ăia, ai mici! Cereau una de la alta femeile când nu mai aveau cum covăsi. Brânza se închega cu laptele nefiert, dar cald, muls proaspăt. Cheagul era, și el, tot din gospodărie, îl dădea mielul sau iedul tăi

                                                                                      N-am fost bogați, am fost cum a trebuit să fim. De elastic parcă erau banii, așa trăgeau ai mei de ei să se ajungă de la o lună la alta. Nu am avut niciodată o trotinetă nouă, dar, cea pe care am avut-o era cea mai frumoasă. Din lemn, vopsită în albastru, legată cu o sârmă, fără două spițe și cu o teacă roșie doar pe un corn, era cea mai frumoasă, îndrăgită și dorită trotinetă albastră din lume. Nici nu mai știu cum și de unde, ce troc făcuse tataia să o aducă-n curtea noastră. Peste drum de noi, stăteau alți trei copii care aveau și ei o trotinetă. Era din metal gri, și la-nceput, când era nouă, mirosea ca jucăria chinezească pe care o câștigase frate-miu la un concurs de perspicacitate. După două veri, trotineta lor cea nouă s-a transformat într-un pegas, nou și el, cu șaua lungă și albă. Noi, cei trei frați, n-am avut bicicleta noastră. Tata avea o bicicletă mare, neagră, inscripționată cu litere r

                                                                                      Când eram copil, vacanța mare începea la noi în curte. Fix la noi în curte. Veniți pentru o vară întreagă sau doar în trecere, mai toți verișorii se opreau la noi. Curtea se mărea odată cu vacanța. Și bucătăria se mărea până sub bolta de vie, masa devenea regală și scaunele se transformau în bănci sub care puneam câte o pietricică sau câte un cocean, să nu se mai clatine sub bâțâielile noastre zgomotoase. Oala cea roșie îmbulinată cu un pic de alb era înlocuită cu oala mare de culoarea muștarului, ce avea smalțul sărit pe-o toartă; sigur acesta era motivul pentru care nicio altă oală nu făcea ciorbele atât de bune. Mama făcea gogoși din doi litri de lapte, noroc că, în fiecare început de vară, făta încă o vacă. Brânza se punea la strecurat în geacul mare din care picura zerul aproape o zi întreagă. Găinile erau și ele prinse în joaca noastră. Le stricam cuibarele făcute în paiele din șopru când dormit

                                                                                                                                                                                                                                           Ulucile gardului nu închideau bine poarta. În partea de sus, poarta cădea pe un stâlp al gardului de lemn de care era agățat un cerc de sârmă grosă care se petrecea peste prima scândură a porții, lăsând impresia că este închisă. În partea de jos, scândurile gri ale porții, știrbe și inegale, lăsau loc de ieșit vreo capră mai năbădăioasă sau un copil, până în zece ani, mai neastâmpărat. Când ploua, sub poarta știrbă, se forma o baltă mare și, ca să intri în curte, trebuia să faci un pas mare sau să te gâdile la tălpi un pic de mâl dacă erai desculț. La vreo doi, trei pași de poartă crescuse un tei. Timid la început, crescut la umbra casei lu' Bulgaru, în câțiva ani, teiul a ajuns la streașina casei ce-l umbrea, ba chiar a întrecut-o. Creștea mândru în

                                                                               Apărați de umbra plasei cârstașului, ținut deasupra capului ca o umbrelă, ne făceam loc prin lanul de porumb. Mergeam la pescuit în Amaradie. Greu ne făceam loc cu cârstașul printre porumbul ce avea, uneori, frunzele ca niște săbii ce ne tăiau pe brațele ce le țineam deasupra feței, ca pe niște scuturi. Și câte-o drugă mare cu mătasea ce dădea să se usuce îl mai lovea în cap sau peste față pe cel din urmă. Treceam de nuc, țineam poteca, ajungeam în Belciu mlăștinos și făceam stânga pe lângă via lu' Muica, și se termina lanul de porumb, gata! Tălpile călcau pe un covor de iarbă moale de început de zăvoi. La umbra a doi anini erau legate două vaci ce apucau cu poftă din grămada de costreie tăiată cu secera de către stăpân și pusă-n fața lor. Se apărau de muștele ce le dădeau ocol, cu coada în care erau prinși vreo câțiva ghimpi de la cornecii ce creșteau alături.    Atenți la rugii ce se întindeau și pe po