DARURI

                                                                         

                                                                                                                                                                 Ulucile gardului nu închideau bine poarta. În partea de sus, poarta cădea pe un stâlp al gardului de lemn de care era agățat un cerc de sârmă grosă care se petrecea peste prima scândură a porții, lăsând impresia că este închisă. În partea de jos, scândurile gri ale porții, știrbe și inegale, lăsau loc de ieșit vreo capră mai năbădăioasă sau un copil, până în zece ani, mai neastâmpărat. Când ploua, sub poarta știrbă, se forma o baltă mare și, ca să intri în curte, trebuia să faci un pas mare sau să te gâdile la tălpi un pic de mâl dacă erai desculț. La vreo doi, trei pași de poartă crescuse un tei. Timid la început, crescut la umbra casei lu' Bulgaru, în câțiva ani, teiul a ajuns la streașina casei ce-l umbrea, ba chiar a întrecut-o. Creștea mândru în curtea casei țaței Anica. Tulpina netedă și groasă era numai bună de-o ascunzătoare pentru un pituluș. Mai răsăreau pe lângă el vlăstare dornice de viață și invidioase pe fălnicia lui, dar, țața Anica le reteza cu un topor. Dacă erai desculț, cioturile retezate nu te mai lăsau să-l strângi în brațe, făceau un zid tăios în jurul lui, invidioase parcă pe seva ce-l făcea să fie verde și mirositor în fiecare vară.  

După ce trecea nebunia florii de salcâm și amintirea ei rămânea închistată în fagurii de miere, rai se făcea în jurul teiului. Cu un zumzet molcom, albinele puneau sub alt sigiliu mirosul cel divin al florilor de tei. Alegea țața Anica o după amiază de duminică pentru culesul florilor de tei. O scară mare de lemn se proptea pe tulpina teiului până sus, aproape de primele crengi. Un băiat mai mare și mai puternic se urca și tăia câteva ramuri mari pe care florile de tei se întreceau în bogăție și-n miresme. Le arunca jos și, după ce scara era luată, ne adunam cu mic, cu mare sub umbra teiului. Eram ca niște pui sub cloșca ce avea să ne dăruiască leacuri pentru fierbințeală, gâlci, insomnii sau, pur și simplu, elixirul tinereții. În coșuri, șorțuri sau în câte-un șervet cu colțurile strânse-n mijloc, fiecare voia să ducă acasă câte o picătură din teiul cel vindecător. Puse la uscat pe câte un ziar, în camera cea bună, florile împrăștiau, căteva zile bune, unul din mirosurile verii. O cană cu ceai din teiul cules acum, în care să dumici coaja groasă a unei pâini coaptă pe vatră, va fi cel mai gustos dulce făcut la repezeală într-o zi geroasă.

Un tunet se aude dinspre Odoleni, e semn de ploaie. Ba chiar și un fulger săgeta văzduhul deasupra Rogojinii. Câteva picături mari și reci de ploaie simțite pe spinările acoperite cu cămăși de stambă decolorate și subțiate de la atâtea veri, făceau ca femeile să-și strângă-n grabă florile de tei culese și, în fuga mare, râzând alături de copii, s-alerge cu picioarele desculțe pe asfaltul cald și umed cu miros de smoală, către casă.

Teiul rămânea singur, lăsând picurii de ploaie s-adune ce i-a mai rămas. Dăduse darul oamenilor și el,  și țața Anica. Sub poarta ce nu se închidea niciodată, ca semn că oricine e binevenit, se adunau într-o băltoacă petale mici din flori de tei...