Liliana Buruntia

  Vreme fără timp și timp fără vreme. Un singur ceas ne măsura timpul copilăriei, ceasul lui Moș Nae. De fiecare dată ceasul era altul. Și noi mai curioși să îl vedem. Încălțat, vară sau iarnă, cu opinci făcute de el, de care erau legate nojițele încrucișate peste niște obiele de lână trase până aproape de genunchi, Moș Nae se făcea auzit de departe. Deși vorbea cam greu, o meteahnă la corzile vocale făcea să pară că-și înghite vorbele, cu un fluier de tablă ne ademenea la porți. Ieșeam în fuga mare să-l vedem și să ne spună cât e ora. Se lăsa înconjurat de noi din toate părțile, cu grijă își rearanja pălăria veche de paie, dând-o ușor pe spate parcă pentru a ne vedea mai bine, și scotea din buzunarul pantalonilor un dop de tablă de la vreo sticlă de bere. Așeza dopul pe mână, acolo unde-ar fi trebuit să stea un ceas adevărat, și, foarte serios, uitându-se la arătătorul său de timp, ne spunea cât este ora. Apoi, râzând cu poftă, dăruia vreunuia dintre noi ceasul Pobeda din tablă colora

                                                         Poiana dintre zăvoi și drum era ocupată de câteva căruțe așezate în neorânduială. Cei patru cai costelivi, murdari și nețăsălați, cu picioarele din față legate între ele, "împedicați" să nu fugă, păscuseră toată ziua iarba prăfuită de pe marginea drumului. Pe la apus, un puradel desculț, îi luase dindărăt și-i dusese la  adăpat în Amaradie. În timp ce caii sorbeau apa cu boturile lor catifelate, copilul aruncase de pe el cămașa soioasă ce-i acoperea trupul firav, cu burta nefiresc de umflată, și se scăldase în gâldanul pe care-l făcuseră femeile din sat când au venit să spele lâna oilor tunse la începutul primăverii, înainte de a le da la ciobani. Tot în gâldan spălase , de fapt, mozolise, bătrâna șatrei cele câteva haine de schimb ce stăteau acum înșirate pe sârma dintre cele două corturi, afumate de fumul ce se ridica de sub ceaunul ce fierbea o zeamă tulbure în care se zăreau patru gheare și două capete de rață, un m

- Rico, faci, fă, o mămăligă?, își întrebă bărbatul femeia ce stătea la soare, pe scara caldă ce urca în prispa casei celor doi. - Fac, mă, fac!, răspunse femeia în timp ce rupea cu dinții ața cu care cârpea o pereche de pantaloni de-ai bărbatului. Unde-ai fi rupt ăi nădragi că cârpesc la ei de-un ceas..., continuă femeia ca pentru ea, ridicându-se de jos. Fă focu' și umple ceaunu' cu apă! Viu acuși, să pui acu' ăsta bine, că-ți intră-n cur dacă-l las așa..., zice sfătos Rica în timp ce înfige acul gros în perdeaua ce acoperea cele patru ochiuri de geam ale ușii de la intrarea în casă, ușă ce stătea deschisă acum, lăsând soarele să pătrundă în casă. Femeia se îndreptă de șale, icnind ușor de durere. O cam dureau șalele de câteva zile de când începuseră munca în grădină și puseseră cinci răzoare de ceapă și trei de usturoi. Ba mai puseseră și niște cuiburi de inima boului printre ele și altele de mazăre pe lângă gard. Îi plăcea mult de tot mazărea lui Dumitru, ''numa

" Aicea-s io cu cuscra Anica, mamaie-ta ailaltă, la băi, la Săcelu." - zicea mamaie Marița în timp ce ștergea rama tabloului cu o cârpă "muiată-n motorină, să-i mai dea culoare". Mamaie nu avea albume pentru puținele fotografii ale familiei. Pe peretele dinspre răsărit, mai jos c-o palmă de icoana cu Maica Domnului, erau rânduite frumos trei rame în care erau așezate cu grijă fotografiile adunate în ani. Toate erau alb-negru, multe îngălbenite de timp, puse una lânga alta,  fără nicio ordine. Erau puse așa, ca și cum fiecare se cunoștea cu fiecare, ca într-o mare familie în care stăteau la povești unii cu alții. De Paști si de Crăciun, când albea pereții cu var luat pe un bănicior de grâu sau de porumb de la mocanii vâlceni veniți cu căruțele prin satele de la șes, mamaie dădea jos icoana, tablourile cu poze și velința țesută în casă, în dungi verticale: roșu, galben, albastru, alb, verde, roșu, galben, albastru, alb, verde, rosu,…..Velința o spăla, icoana o ștergea

   Prima căpșună. Prima căpșună niciodată nu era dulce. O căpșună crudă nu are cum să fie dulce. Îi dădeam târcoale de când îi cădea ultima petală. Creștea, creștea, parcă era la întrecere cu corcodușele pe care le mâncam strângând din ochi, de la plăcere ori de la acreală. Poteca până la căpșuni o străbăteam pe nevăzute, cu ochii închiși. Lasă-le, maică, să se coacă, nu vezi că sînt crude?! mă ruga mamaie, aplecată peste răzoare, cu spatele la mine. Cum m-o fi văzut? Eeee, cum? E soacra mamei, are ochi la spate! îmi răzbătea un gând haios prin mintea de copil. Păi nu le rup, mă uit numai așa…, venea răspunsul aproape sincer, în timp ce-n podul unei palme ascundeam căpșuna încă nepârguită, iar cu degetele răsfirate ale celeilalte mâini aplecam ușor stolonii, în căutarea alteia, mult mai grăbită. Că tot voi le mâncați! continua mamaie, argumentându-și rugămintea.    Și le mâncam tot noi, a doua sau a treia zi. Hai să vă dau un oricel! Din șorțul gri, care fusese odată negru, ne întindea

        Ușa se deschise brusc. Intrerupătorul, apăsat cu cotul, făcu țăndări întunericul din salon.       - Tratamentul!, zise o voce grava de femeie. Intrase o femeie îmbrăcată în halat alb, cu mâinile ocupate cu două seringi, două termometre și un pliculeț cu pastile. Puse pe noptiera de lângă patul meu ce avea în mâini și, cu o mână liberă, trase pătura de pe mine, zicând:       - Hai, curu-n sus pentru injectie!      Eu, copil de șapte-opt ani, buimac de somn, trezit pentru tratamentul de la miezul nopții, îmi desfac pijamaua și mă întorc cum zisese asistenta. Mă dă pe șold cu un smoc de vată îmbibat în spirt și mă înțeapă fără nicio reținere. Vaaai, cât m-a durut, cât mi-am mușcat buzele să nu plâng în fața ei….        - Să iei și asta!, zice după ce a terminat injectia, și îmi arată pliculețul cu care intrase în mână și pe care-l pusese pe noptieră. Pune-ți ăsta!,  zice, în timp ce scutura un termometru.Trece, apoi, la patul vecin, unde o mămică îsi ținea în brațe un bebeluș trez

    Trebuie să recunosc că, de fapt, erau două bâlciuri. Un Bâlci și un bâlci. Bâlciul cu b mare avea loc, în fiecare an, la hotarul dintre cele două sate, Melinești și Fărcașu. Probabil că, fiecare și-l revendica și de aceea, fără să supere pe careva, purta numele de Bâlciul Gurii Ploștii sau, pe scurt, Bâlciul Ploștii. Începea de joi, când avea loc un târg de animale mari, păsări de curte, brânzeturi, ouă sau răsaduri,când începeau probele la tiribombe sau se montau grătarele pentru mici. Caimacul Bâlciului era, însă, duminica și începea de pe la ora zece, când încet, încet, terenul pe care se desfășura devenea gonflabil.     De o parte și de alta a drumului ce trecea prin fața Bâlciului erau parcate zeci de căruțe, cu caii deshămați care pășteau liniștiți în jurul atelajului, zornăind, uneori, din căpăstrul împodobit cu ciucuri colorați și clopoței. Tolănit la umbra căruței, cu pălăria trasă peste ochi, clefetind un pai rupt de pe șanț, lenevea stăpânul calului, obosit de zarva bâlc

    Cu fusta suflecată binișor, de sub care se iveau picioarele arse de soare de la genunchi în jos, femeia vărui uluca porții ce ieșea în drum. Doar o portiță mică, pentru oameni, și două porți mari, pentru car, avea spre drum. Tinda casei începea direct de la portiță, ca un gard. Apucă cu o mână toarta găleții plină pe jumătate cu var.  Luă în cealaltă mână bidineaua și aracul cu care amestecase în găleată. Se îndreptă spre scara ce urca în tindă. Ca la casa femeii văduve, treptele din lemn ale scării ieșiseră din cuie și se clătinau ușor când le călca. Pe sub scara îngustă, începuse să răsară și să crească pirul. Un cocoș golaș, cu creasta într-o parte, cu penele mudare, dădea cu ciocul să rupă un fir din iarba  cu rădăcini adânci. Era jigărât rău, nici nu mai arăta a cocoș. Femeia îl unsese pe el și cele cinci găini cu untură, fiindcă aveau păduchi. Se gândea cu groază cum o să-i moară puișorii ce începuseră să spargă găoacele de ouă puse la clocit. Ploaia ce căzuse peste noapte și

       Bâlciurile copilăriei, ca toate ale primului anotimp ale existenței noastre, au, vrând-nevrând, un ludic al amintirilor. Subit, în joia a treia de după Paști, nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu, deveneam cei mai cuminți copii. În ziua aceea începea să se umple văzduhul de grozăvia ce urma să se întâmple peste două zile, Bâlciul Ploștii. Tiribombele venite în remorci, rulotele în care aveau casa cei care le mânuiau erau instalate și așezate așa încât să aibă loc și mesele prin fața  cărora treceam de cel puțin cincizeci de ori, cheltuind chivernisit bănuții primiți de acasă, bănuți pentru care debutau cele mai cuminți  trei zile din viața unui copil ce spera să-i fie răsplătită buna purtare. Odată instalate aceste tiribombe, primul lucru pe care-l făceau proprietarii lor era să umble la tihna văzduhului punând, fiecare la ringhișpilul său o boxă, două din care să răsune ce muzică-și dorea. Pe aceste ritmuri amestecate cu miros de mici, fetele mai mari, uitând cât de sima

Poteca ce se abătea în dreapta din drumul pietruit care urca spre Odoleni avea în capăt un știubei. De fapt, era Știubeiul, loc de întalnire, de adăpat, de joacă, de fiert o chisăliță. Odată ce ieșeai din drumul pietruit și cam nesuferit pentru tălpile goale, covorul verde îți smulgea un zâmbet de plăcere. Poteca tăia Livezile în două, trecea prin capul viilor, se unduia ușor dup-o colină și ajungeai în Rogojina, la Știubei. Precum un câine tolănit la soare, în fața știubeiului, era un rest de ulm trăsnit de-un fulger, cu ani mulți înainte. Tulpina groasă, cu mijlocul mai mare decât o înalțime de copil, pusă de-a curmezișul potecii ce se-ncheia aici, ținea de adăpost de soare, ploi și vânt sau de-o ascunzatoare pentr-un pituluș. Mai într-o parte, la câțiva pași de ghizdul fântânii, pe o vatră improvizată de trei pietre ș-un rest de cărămidă, fierbeau într-o ulcică de pământ vreo doua mâini de vișine și-un pumn de zahăr din care ne chinuiserăm sa alegem furnicile ce-l dibuiseră-n asc

   Umbrele focului din vatra întunecoasă, ascunsă sub corlată, sub care nu ajungea lumina becului spânzurat în tavan, săltau jucăușe pe peretele murdar de fum. Surcelele rupte pe genunchiul îndoit, înghesuite bine sub ceaunul agățat de lanțul cu zale mari, murdare de funingine, ardeau cu  zgomot ce făcea scântei. Încet, bășici de aer ce apăreau rapid și dispăreau la fel de repede în apa din ceaun, îndemnau să pui un pumn de sare din strachina de pe corlată. Cu mestecăul în mâna dreaptă mesteca ușor în timp ce dădea drumul sării dintr-o dată în ceaunul aburind. - Închide, mă, copile, ușa, că-ntoarce vântul fumul îndărăt! se rățoia mamaie la vreunul dintre cei ce ne-adunam ciorchine, seara, lângă ea, așteptând să răstoarne o mămăligă ca un soare pe masa mică, cea cu trei picioare. Băga mâna în căpisterea cu mălai, apuca cu poftă, umplăndu-și pumnul, și începea să-l verse în ceaunul ce fierbea, prefirându-l printre degete. Punea o mână, punea două, punea douăzecișidouă. Mesteca bine în c

  În dosul casei, se odihnea la scuteală, cuptorul ce trecuse peste iarnă, îndurând tăcut capriciile Albei. Așezat ca pe un pat cu picioare ceva mai lungi, făcut din cărămidă arsă, aștepta precum calul lui Făt Frumos fărașul de jăratic să prindă aripi și culoare. Când începea pământul să strige deșteptarea pentru necuvântătoare, și toate se găteau de Înviere, cuptorul, ca și-n poveste, era curățat de păianjeni, lipit cu pămănt lutos, unde era cazul și, apoi văruit. Mă uitam vrăjită cum i se schimbă înfățișarea sub mâinile iscusite ale mamei, ca și cum mi-ar fi spus din nou povestea cu fata moșului și fata babei. Parcă zâmbea cuptorul proaspăt albit și primenit, mulțumind pentru preschimbarea lui. Spăla mama și,apoi, freca cu o perie cărămizile din jurul lui. Cârpătorul ce stătuse toată iarna într-un colț, și ale cărui scânduri stăteau rânjite de atâta uscăciune, îl curăța de praf și-l băga la înmuiat într-un vas cu apă ca și cum ar fi trebuit adăpat pentru a fi-n stare să petreacă