bâlciul și Bâlciul

    Trebuie să recunosc că, de fapt, erau două bâlciuri. Un Bâlci și un bâlci. Bâlciul cu b mare avea loc, în fiecare an, la hotarul dintre cele două sate, Melinești și Fărcașu. Probabil că, fiecare și-l revendica și de aceea, fără să supere pe careva, purta numele de Bâlciul Gurii Ploștii sau, pe scurt, Bâlciul Ploștii. Începea de joi, când avea loc un târg de animale mari, păsări de curte, brânzeturi, ouă sau răsaduri,când începeau probele la tiribombe sau se montau grătarele pentru mici. Caimacul Bâlciului era, însă, duminica și începea de pe la ora zece, când încet, încet, terenul pe care se desfășura devenea gonflabil. 

   De o parte și de alta a drumului ce trecea prin fața Bâlciului erau parcate zeci de căruțe, cu caii deshămați care pășteau liniștiți în jurul atelajului, zornăind, uneori, din căpăstrul împodobit cu ciucuri colorați și clopoței. Tolănit la umbra căruței, cu pălăria trasă peste ochi, clefetind un pai rupt de pe șanț, lenevea stăpânul calului, obosit de zarva bâlciului. Pe partea cealaltă, doi, trei flăcăi, ședeau pe marginea șanțului cu câte o bere-n mână, uitându-se cu jind la grupurile de fete frumoase ce se lăsau, chicotind șăgalnic, admirate.  

   Poarta de intrare dinspre Melinești, de cele mai multe ori, te întâmpina cu o băltoacă noroioasă în care rămâneau de joi, vineri sau sâmbătă tot felul de urme, roți de mașini, de biciclete, de căruțe sau potcoave de cai. Pentru că la Bâlci toată lumea purta hainele și încălțările noi, cumpărate pentru Paști, băltoaca era motivul pentru care intrarea fiecăruia se făcea fie pe vârfuri, fie pe călcâie, fie cu pași de uriaș, cu mare, mare grijă pentru accesoriile vestimentare.                          Adierea vântului flutura ușor fețele de masă, carpetele sau bucățile de pânză ce purtau pe ele tiparele a te miri ce, făcute cu creion chimic, și care erau atârnate ca rufele la uscat pe sârma dintre doi pari, așteptând să fie cumpărate și cusute de mâini pricepute. Nici soarele nu se lăsa mai prejos, se răsfrângea în toate oglinzile de pe mese sau spânzurate pe coviltirele căruțelor de geamgii. Mici, mari, pătrate sau rotunde, pictate cu trei buline colorate într-un colț și asortate cu câte un fir roșu de care să se agățe în cuiul din perete, oglinzile redau mutre de copii cu limba roșie de la halviță sau vârful nasului și barba cu urme de înghețată. Cu coada ochiului și plină de cochetărie, când chipul i se reflecta în geamul magic, câte-o femeie își aranja în coc câte-o șuviță de păr sau își potrivea baticul. 

  -Hai, cucoană, să-ți dau un ceaon! Hai, mânca-ț-aș ochii, hai, că nu dădui nimic d'az diminață și mă omoară-al meu! se văita câte-o pirandă cu bănuți de aur prinși în cozile împletite, încercând să-nduplece vreo femeie care trecea prin fața ceaunelor întinse pe iarbă.

  - Doi lei tragerea, doi lei tragerea! Hai, cine mai incearcă? Ciiineee mai doreșteeee, ciiineeee mai pofteșteeee?! urla din toți rărunchii unul mai tuciuriu, zdrăngănind zgomotos o cutie goală de conservă în care pusese câteva pietricele. Avea mai multe cutii din astea, le așeza pe o scândură orizontală și cine dorea să-și dovedească îndemânarea trebuia să le doboare de la o anumită distanță, cu o minge din cârpe. Premiul, un pachet de Kent sau o sticlă de coniac, făcea ca zdrăngănitul cutiilor cu piertricele să fie unul permanent.

  Pentru tiribombă nu trebuia reclamă, mereu avea mușterei. Uneori, se mai întâmpla ca unei fete ce nu mai făcea față zelului bărbatului ce o învârtea în lanțuri să i se facă rău și să arate tuturor micii, înghețată și iar micii cu care o servise bărbatul înainte de a o urca în tiribombă, murdărindu-i de sus, din văzduhul unde bărbatul o urcase să o impresioneze cu bărbăția lui.

   Veneau oameni special să-și facă poze în fața peretelui pictat chicios cu un palmier și cu un castel pustiu. Pe copii îi așezau în șaua calului din ipsos, nevasta o apucau de după mijloc, zâmbeau fără motiv și gata. Poza chicioasă, dar cu mari pretenții, era emblema Bâlciului. În timp, cu anii, poza chicioasă devenea sublimă.

  Bâlciul cu b mic avea loc pe drum și pe la porțile oamenilor. Așa, în jur de ora zece, ca la un semn, drumul se aglomera. Veneau ca un puhoi valuri de oameni. Pe jos, în grupuri gălăgioase, perechi îndrăgostite pe o singură bicicletă, tați tineri ce-și purtau pe umeri, cu mândrie, copii de câțiva anișori, grupuri de fete ce-și stabiliseră această întâlnire încă de la Paști, femei pe tocuri ce se cam chinuiau să țină pasul cu al soțului ce se grăbea la Bâlci, și ...căruțe. Coborau de pe dealuri sau se adunau de pe toată Valea Amărăzii zeci de căruțe pline ochi, care mai de care colorată, ca un brad de Crăciun. Bluze îmbulinate, cămăși cu carouri, rochițe roșii sau verzi, pe sub care pătrundea răcoritor vântul, umflându-le ușor, erau purtate de femei mândre așezate pe bănci improvizate între loitrele căruței acoperite și ele cu velințe foarte colorate. Niciodată satul nu era mai vesel și mai însuflețit. Până pe la ora două se tot duceau la vale, pe la poarta mea. După această oră, începea drumul invers, către casă. Pe la trei, patru, grupuri obosite, deslânate, se retrăgeau spre casele aflate și la cinșpe kilometri. Mame care-și trăgeau cu greu copiii de o mână, tați cocoșați de greutatea fiilor ce le moțăiau pe umeri, sprijinindu-și obrazul pe capul purtătorilor, femei desculțe cu fustele lâlâi ce își duceau pantofii în mână, puștani ce-și încercau fluierele și goarnele luate de la Bâlci sau perechi de amorezi formate pe la hora din zăvoi, cu toții duceau acasă amintirea a încă unui Bâlci, fiecare programându-și în gând economii bănești mai multe pentru la anul.

 -Cine sînt, fă, âștia? întreba curioasă una dintre vecinele mele strânse la o poartă ce avea banca mai mare.

 -Nu știu, fată, nu sunt di pi la noi..., răspunde alta, ascuzându-și gura cu podul palmei. Doamne, pupa-ț-aș tălpile, decât așa, mai bine lipsă! continua femeia în timp ce urmărea bărbatul beat pe care-l sprijinea cu greu nevasta rușinată sub privirile insistente ale femeilor de pe bancă. 

 -Nu știu cum le zâce, stau aci la urechea podului de la Slamnești, lângă Lina a lu' Poenaru. O văzui pe Lina-n Bâlci, cânta de mama focului și zdrăngănea din chitarăăăă,de....,da' cre' că i-a dat Poenaru înghețată că era cam răgușită. încercă să facă o glumă cea mai hâtră dintre ele.

 - Io le-am spus fetelor mele! Fă, decât bețâv și curvar, mai bine lipsă! Beliți ochii pe cine luați, că la mine să nu veniți să vă plângeți!, continuă sfătos altă femeie. Avea două fete de măritat care erau în vorbă cu unii de prin Negoiești și un bărbat cam bețivan. Ieșise la poartă și se uita lung către Bâlci. Era un pic îngrijorată, mai ales că îl văzuse pe bărbatul din satul vecin cum se chinuia pe trei cărări. Ducea și grija  fetelor, Bâlciul, de multe ori, le cam lua mințile și se măritau fugind de-acasă.

  Un fulger spintecă cerul din Tarnița și până la Rogojina. Tunetul ce-l însoțește aproape instantaneu ridică femeile de pe bancă și grăbește pasul trecătorilor. Caii de la căruțe sunt îndemnați de biciul ce le trece pe lângă urechi să treacă la galop.

 -Aoleo, mă duc să bag puii de curcă, acuși vine ploaia! zic aproape într-o singură voce femeile de pe bancă, îndreptându-se fiecare spre poarta ei.

 Deși încă soare, picuri mari de ploaie cad din cer, însoțiți de un fulger și un tunet.

 Și Bâlciul, și bâlciul iau sfârșit aici. Doar pentru un an.