ANI

                                                                        

  -  Andrei, câți ani ai? l-am întrebat pe pruncul meu într-un taifas de-al nostru, când el descoperea lumea și eu o redescopeream prin el.

- Am doi giumate! primesc răspunsul foarte serios. Da’ une sunt, mama, une sunt? m-a întreabat cu cea mai curioasă voce și cei mai întrebători ochi, în timp ce parcă și mânuțele cu degețelele răsfirate puneau aceeași întrebare.

- Aici sunt mama, aici! am răspuns râzînd de naivitatea, dar și profunzimea întrebării, în timp ce brațele mele strângeau la piept dovada celor mai frumoși doi ani jumate din viața mea de până atunci, cufundându-mi fața în părul negru și cârlionțat cu miros de Andrei. Inima lui bătea lîngă inima mea și amîndouă în tandem cu o inimioară ce se pregătea să vină pentru a forma cel mai minunat careu de inimi, o familie.

Încet, cu fiecare clipă, anii au venit, s-au așezat la locul lor. Degețelele, odată răsfirate, s-au făcut mari, adunând în căușul lor viața, întrebările și răspunsurile ei.

Primul ma-ma, prima căzătură, primul creion ținut într-o mână mică îmbrăcată de o mână mare, prima julitură de genunchi, prima rochiță, primul dințișor furat de-o zînă, prima tricicletă, prima păpușică, prima ședință cu părinții, prima notă, prima coroniță, primul examen, ... Toate cuprinse în semnele făcute cu creionul pe tocul ușii de un copil ce se voia om mare. Toate așezate, puse frumos într-un cufăr pe care-l deschid din ce în ce mai des, din care iese o nostalgică bucurie din care-mi trag sufletul ce devine mai bogat. Căci în acel cufăr este toată viața mea.