Fata moșului

  În dosul casei, se odihnea la scuteală, cuptorul ce trecuse peste iarnă, îndurând tăcut capriciile Albei. Așezat ca pe un pat cu picioare ceva mai lungi, făcut din cărămidă arsă, aștepta precum calul lui Făt Frumos fărașul de jăratic să prindă aripi și culoare. Când începea pământul să strige deșteptarea pentru necuvântătoare, și toate se găteau de Înviere, cuptorul, ca și-n poveste, era curățat de păianjeni, lipit cu pămănt lutos, unde era cazul și, apoi văruit. Mă uitam vrăjită cum i se schimbă înfățișarea sub mâinile iscusite ale mamei, ca și cum mi-ar fi spus din nou povestea cu fata moșului și fata babei. Parcă zâmbea cuptorul proaspăt albit și primenit, mulțumind pentru preschimbarea lui. Spăla mama și,apoi, freca cu o perie cărămizile din jurul lui. Cârpătorul ce stătuse toată iarna într-un colț, și ale cărui scânduri stăteau rânjite de atâta uscăciune, îl curăța de praf și-l băga la înmuiat într-un vas cu apă ca și cum ar fi trebuit adăpat pentru a fi-n stare să petreacă păinea dincolo de jar ș-apoi să o scoată rumenită, galbenă și cu miros divin. Fântâna era cea care-și schimba, apoi, hăinuța cenușie cu una de un alb imaculat. O văruia mama de jur-împrejur, văruia și stâlpii de lemn ce o-ncununau, și-apoi se îngrija de trandafirul ce străjuia unul dintre stâlpi și care transforma fântâna într-o Cozânzeană cu trandafirul prins în păr, lângă ureche. Și ca să se termine frumos și adevărat povestea, albea și caișii pe tulpini, urmând ca ei să-și asorteze frumusețea cu flori de un roz gingaș, nemaivăzut.

 Azi, un miros suav ce se-nălța din cuptorul fermecat  al fetei moșului cu mâini de aur am încercat să prind într-o fotografie... Dacă-l simțiți și voi, e bine, am recitit povestea împreună.