TIMP

  Vreme fără timp și timp fără vreme. Un singur ceas ne măsura timpul copilăriei, ceasul lui Moș Nae. De fiecare dată ceasul era altul. Și noi mai curioși să îl vedem. Încălțat, vară sau iarnă, cu opinci făcute de el, de care erau legate nojițele încrucișate peste niște obiele de lână trase până aproape de genunchi, Moș Nae se făcea auzit de departe. Deși vorbea cam greu, o meteahnă la corzile vocale făcea să pară că-și înghite vorbele, cu un fluier de tablă ne ademenea la porți. Ieșeam în fuga mare să-l vedem și să ne spună cât e ora. Se lăsa înconjurat de noi din toate părțile, cu grijă își rearanja pălăria veche de paie, dând-o ușor pe spate parcă pentru a ne vedea mai bine, și scotea din buzunarul pantalonilor un dop de tablă de la vreo sticlă de bere. Așeza dopul pe mână, acolo unde-ar fi trebuit să stea un ceas adevărat, și, foarte serios, uitându-se la arătătorul său de timp, ne spunea cât este ora. Apoi, râzând cu poftă, dăruia vreunuia dintre noi ceasul Pobeda din tablă colorată și cu miros de bere. Musai ținea să ne spună de fiecare dată că ne-a dăruit un ceas Pobeda, ceas ce ne atrăgea pe toți la poartă ca un magnet.

   Un ciob norocos de sticlă colorată-n verde, ascuns bine într-un pantof de om mare ce vara lua o pauză de la-ncălțat, o pietricică cu forma cam bizară, șlefuită bine, ce niciodată nu dădea greș la șotron, o coardă cu mânerele de lemn decolorat, o praștie sau pișcarici cu scoabe, un pic de Deval diluat prea mult cu apă ca să mai înmulțească baloanele ce reflectau un curcubeu, un mănunchi de bețe colorate primit la Crăciun, păstrat într-o cutie pe care scria marocco, un chitanțier ieșit din uz și o bucată de indigo albită de atâta joacă și ceasurile lui Moș Nae erau device-urile unei prea minunate și vremelnice copilării.

   Știam rânduiala firească a unei zile uitându-ne la Soare sau Soarele la noi. Când Soarele urca pe cer și ajungea deasupra Nucului plecam cu vitele de dimineața. Apoi, la amiază, când umbra casei ajungea la un pietroi mare, fixat în bătătură, era iar vremea de plecat cu ele pe Livezi.

   Ziua era mai lungă și oamenii mult mai senini. Dăruitorul de ceasuri pentru care timpul stătea în loc a fost unul dintre cei mai veseli oameni care ne-au bucurat copilăria. De multe ori, nu înțelegeam ce spune, dar râsului nu-i trebuiau cuvinte. Așezat în mijlocul nostru, înconjurat de ochi copilăroși, lua în zeflemea trecerea timpului...

  Vreme fără timp și timp fără vreme. Așa a lăsat Dumnezeu, fiecare om să-și trăiască timpul lui...