APA

                                                     

  Poiana dintre zăvoi și drum era ocupată de câteva căruțe așezate în neorânduială. Cei patru cai costelivi, murdari și nețăsălați, cu picioarele din față legate între ele, "împedicați" să nu fugă, păscuseră toată ziua iarba prăfuită de pe marginea drumului. Pe la apus, un puradel desculț, îi luase dindărăt și-i dusese la  adăpat în Amaradie. În timp ce caii sorbeau apa cu boturile lor catifelate, copilul aruncase de pe el cămașa soioasă ce-i acoperea trupul firav, cu burta nefiresc de umflată, și se scăldase în gâldanul pe care-l făcuseră femeile din sat când au venit să spele lâna oilor tunse la începutul primăverii, înainte de a le da la ciobani. Tot în gâldan spălase , de fapt, mozolise, bătrâna șatrei cele câteva haine de

schimb ce stăteau acum înșirate pe sârma dintre cele două corturi, afumate de fumul ce se ridica de sub ceaunul ce fierbea o zeamă tulbure în care se zăreau patru gheare și două capete de rață, un morcov și doi cartofi tăiați felii. Doar ea, cea mai bătrână, reușise să facă rost de ceva mâncare. Umblase toată ziua să facă rost, dar, sătenii, sătui de milogeala și cerșitul lor, încetaseră să-i mai bage în curte și să le dea pomană. 

-Dă, mâncaț-aș curu', dă și mie o rățâșoară! P' a mai mică dă-mi-o, p' aia de la urma cârdului! Așa se milogise țiganca de o femeie care, ca să scape de insistențele pirandei, îi dăduse bucățile ce fierbeau acum în ceaun.

La altă casă căpătase morcovul și cartofii, și la alta primise un ciur de mălai. Țiganii cei tineri stăteau toată ziua toloniți la umbra căruțelor, cu pălăriile trase peste ochi. Două țigănci ce nu împliniseră cinșpe ani, se învârteau prin poiana prăfuită dintre cele două corturi, purtând în brațe câte un copil înfășat strâns în scutece puturoase și fără culoare. În jurul lor roiau câteva muște care se mai așezau pe obrajii cu miros de lapte ai bebelușilor, gata să le intre în gură.

Bătrâna desculță, cu picioarele murdare și unghiile negre, purta o fustă roșie cu flori galbene și o bluză verde decolorată în spinare. O cârpă albastră, așezată pe creștetul capului, îi ținea loc de basma legată pe sub cozile cărunte, din împletitura cărora i se iveau urechile de care atârnau niște cercei făcuți din cocoșei de aur. 

Umblase toată ziua prin sat, era obosită. Acum se odihnea lângă foc. Făcuse rost și de niște bani, avea un pachet de Mărășești în buzunarul ascuns de la fustă. Îl băgase acolo, era numai al ei. Acolo ținea și pachetul de cărți cu care ghicea fetelor rămase nemăritate sau nevestelor înșelate. Și erau destule în sat. Când veniseră în sat, acum cinci săptămâni, țiganii o duseseră bine de tot, numai cocoși au mâncat și pâine caldă. Dar, acum, când fetele nici vorbă să se mărite și nevestele înșelate erau mai aprig bătute, abia dacă mai găsea un strop de înțelegere pe la alte case.

- Marș de la poarta mea, nu ț'ă rușine, hoașcă bătrână, marș că pun câinele pe tine!, o luase la goană azi, una Veta, ce avea un cireș mare la poartă, sub care stătuse piranda descântându-i fiică-si să se mărite și ei să-i aducă bărbatul acasă.

-Umple, cocoană, și mie bidonu' ăsta de apă, atâta vreau, niște apă decât!, se milogi piranda către Veta ce venea din casă spre poartă, mânioasă și cu un ochi negru. 

-Nu'ț dau nici de-ai crăpa, ochii să'ț sară și nu'ț dau scramură! Ai zîs că-mi aduci bărbatu' acasă și ț'am dat ăl mai mare cocoș. Acu' e și mai rău, mă mai și bate când vine acasă! Marș de aici!, îi porunci Veta țigăncii ce plecă bodogănind, ducând în mână bidonul gol.

Zeama caldă din ceaun, în care piranda aruncase și o turtă de fidea sfărâmată între dește, adună în jurul focului toți leneșii șatrei. Sătui, cu burțile potolite deocamdată, se trântiră pentru somn pe paiele pline de purici adăpostite de corturi.

 A doua zi dimineața, Veta, harnică, dar, neînțelesă de bărbatul ei ce nu avea ochi pentru ea, se grăbi la fântână să scoata apă proaspătă, cum făcea la fiecare răsărit de soare. I se păru ei ceva ciudat când trăgea să scoată găleata din fântână. Cu ochii mari și gura căscată, femeia își făcu semnul crucii, zicând tare.

- Doamne, ferește și apără, cum o să-i spun io omului meu acum că a secat fântâna?