O mână, două de mălai
Umbrele focului din vatra întunecoasă, ascunsă sub corlată, sub care nu ajungea lumina becului spânzurat în tavan, săltau jucăușe pe peretele murdar de fum. Surcelele rupte pe genunchiul îndoit, înghesuite bine sub ceaunul agățat de lanțul cu zale mari, murdare de funingine, ardeau cu zgomot ce făcea scântei. Încet, bășici de aer ce apăreau rapid și dispăreau la fel de repede în apa din ceaun, îndemnau să pui un pumn de sare din strachina de pe corlată. Cu mestecăul în mâna dreaptă mesteca ușor în timp ce dădea drumul sării dintr-o dată în ceaunul aburind.
- Închide, mă, copile, ușa, că-ntoarce vântul fumul îndărăt! se rățoia mamaie la vreunul dintre cei ce ne-adunam ciorchine, seara, lângă ea, așteptând să răstoarne o mămăligă ca un soare pe masa mică, cea cu trei picioare. Băga mâna în căpisterea cu mălai, apuca cu poftă, umplăndu-și pumnul, și începea să-l verse în ceaunul ce fierbea, prefirându-l printre degete. Punea o mână, punea două, punea douăzecișidouă. Mesteca bine în ceaun, ridicându-se de pe scăunelul mic când mămăliga se învârtoșa, și nu mai avea putere să o smintească bine. Apoi, dădea ceaunul jos din lanț și continua să mestece, aplecată peste el.
- Ete, așa trebuie să fie mămăliga, vârtoasă, să o fierbi la vatră, nu în ulcică pe aragaz. Așa să faceți când v-ați mărita, ne apostrofa în timp ce ne cuprindea într-o privire sfătoasă, valabilă pentru toți, băieți sau fete. Ia dă cârpa aia, să răstorn ceaunu'! Apuca cu cârpa toarta ceaunului și una dintre margini, trântea mămăliga pe măsuță, lăsând-o așa, să se răcească nițel. Aoleo, că nu mai poci de șale! se văita ca pentru ea, în timp ce se-ndrepta de spate. Unde pusăi laptele ăla? Aaa, ete-l colea! Lua oala cu lapte și-l turna peste mămăliga ce rămăsese pe fundul și pereții ceaunului. După ce laptele era pus în ceaunul agățat din nou de lanțul ce cobora din întunecimea coșului, întețea iarăși focul. Noi, copiii, înghesuiți unul lângă altul, umăr lângă umăr, cu obrajii calzi și roșii, așteptam momentul când laptele se înmulțea și iar se înmulțea.
-Stăi o țâră, nu mai băga surcele, că dă în foc! ne oprea avântul de a face limbile de foc să fie mai mari decât ceaunul. Dă în foc laptele și crapă țâțele vacii, că v-am mai spus! Împingea surcelele aprinse cu vătraiul și dădea ceaunul jos. Hai, aduceți străchinile!
În jurul mămăligii soare apăreau ca niște sateliți câteva străchini în care se îneca în licoarea albă un boț de mămăligă, și în care mai plutea ușor un mic tăciune negru zburat din vălvătaia focului. Mâncam cu poftă laptele cald-fierbinte, dulce și gras, ce prindea deasupra un pic de pojghiță ce tremura ușor la lumina urmelor focului din vatră.
Ceaunul, pe fundul căruia musai trebuia să mai rămână niște lapte, devenea un câmp de luptă pentru lingurile care-l râcâiau de cea mai delicioasă mămăligă făcută din douăzecișidouă de mâini de mălai.
- Închide, mă, copile, ușa, că-ntoarce vântul fumul îndărăt! se rățoia mamaie la vreunul dintre cei ce ne-adunam ciorchine, seara, lângă ea, așteptând să răstoarne o mămăligă ca un soare pe masa mică, cea cu trei picioare. Băga mâna în căpisterea cu mălai, apuca cu poftă, umplăndu-și pumnul, și începea să-l verse în ceaunul ce fierbea, prefirându-l printre degete. Punea o mână, punea două, punea douăzecișidouă. Mesteca bine în ceaun, ridicându-se de pe scăunelul mic când mămăliga se învârtoșa, și nu mai avea putere să o smintească bine. Apoi, dădea ceaunul jos din lanț și continua să mestece, aplecată peste el.
- Ete, așa trebuie să fie mămăliga, vârtoasă, să o fierbi la vatră, nu în ulcică pe aragaz. Așa să faceți când v-ați mărita, ne apostrofa în timp ce ne cuprindea într-o privire sfătoasă, valabilă pentru toți, băieți sau fete. Ia dă cârpa aia, să răstorn ceaunu'! Apuca cu cârpa toarta ceaunului și una dintre margini, trântea mămăliga pe măsuță, lăsând-o așa, să se răcească nițel. Aoleo, că nu mai poci de șale! se văita ca pentru ea, în timp ce se-ndrepta de spate. Unde pusăi laptele ăla? Aaa, ete-l colea! Lua oala cu lapte și-l turna peste mămăliga ce rămăsese pe fundul și pereții ceaunului. După ce laptele era pus în ceaunul agățat din nou de lanțul ce cobora din întunecimea coșului, întețea iarăși focul. Noi, copiii, înghesuiți unul lângă altul, umăr lângă umăr, cu obrajii calzi și roșii, așteptam momentul când laptele se înmulțea și iar se înmulțea.
-Stăi o țâră, nu mai băga surcele, că dă în foc! ne oprea avântul de a face limbile de foc să fie mai mari decât ceaunul. Dă în foc laptele și crapă țâțele vacii, că v-am mai spus! Împingea surcelele aprinse cu vătraiul și dădea ceaunul jos. Hai, aduceți străchinile!
În jurul mămăligii soare apăreau ca niște sateliți câteva străchini în care se îneca în licoarea albă un boț de mămăligă, și în care mai plutea ușor un mic tăciune negru zburat din vălvătaia focului. Mâncam cu poftă laptele cald-fierbinte, dulce și gras, ce prindea deasupra un pic de pojghiță ce tremura ușor la lumina urmelor focului din vatră.
Ceaunul, pe fundul căruia musai trebuia să mai rămână niște lapte, devenea un câmp de luptă pentru lingurile care-l râcâiau de cea mai delicioasă mămăligă făcută din douăzecișidouă de mâini de mălai.
Comentarii
Trimiteți un comentariu