PIJAMAUA GALBENĂ

       

Ușa se deschise brusc. Intrerupătorul, apăsat cu cotul, făcu țăndări întunericul din salon.
      - Tratamentul!, zise o voce grava de femeie. Intrase o femeie îmbrăcată în halat alb, cu mâinile ocupate cu două seringi, două termometre și un pliculeț cu pastile. Puse pe noptiera de lângă patul meu ce avea în mâini și, cu o mână liberă, trase pătura de pe mine, zicând:
      - Hai, curu-n sus pentru injectie!
     Eu, copil de șapte-opt ani, buimac de somn, trezit pentru tratamentul de la miezul nopții, îmi desfac pijamaua și mă întorc cum zisese asistenta. Mă dă pe șold cu un smoc de vată îmbibat în spirt și mă înțeapă fără nicio reținere. Vaaai, cât m-a durut, cât mi-am mușcat buzele să nu plâng în fața ei….
       - Să iei și asta!, zice după ce a terminat injectia, și îmi arată pliculețul cu care intrase în mână și pe care-l pusese pe noptieră. Pune-ți ăsta!,  zice, în timp ce scutura un termometru.Trece, apoi, la patul vecin, unde o mămică îsi ținea în brațe un bebeluș trezit din somn. Cu aceeași indiferență îi face o injecție bebelușului, îi spune mamei să-i pună termometrul și pleacă la fel cum venise, lăsând bebelușul urlând. Dar, el o avea acolo pe mama lui, brațele ei îl ocroteau din nou. Într-un târziu, după ce a trecut asistenta să ia termometrele și a stins întrerupătorul cu același zgomot cu care-l deschisese, trântind ușa, bebelușul a adormit in brațele mamei sale.
     O cunoșteam pe femeia asta, o vedeam cum trece cu bicicleta în fiecare zi către spital, și mereu îi dădeam săru’ mana. De ce s-a purtat așa cu mine? Poate a trecut vreodată și nu am salutat-o? De ce a fost rea? Tanti Măriuca de la magazie mi-a dat cea mai noua si frumoasa pijama galbenâ care-o avea acolo, tanti Ani de la bucatarie, vecina mea, mi-a dat cel mai bun compot, doctorița Macovei m-a pupat pe frunte cand m-a consultat și mi-a zis că trebuie sa stau în spital câteva zile... Și ea? Am plâns mult, fără să mă vadă nimeni, cu nasul băgat în pijamaua galbenă și un pic cam mare pentru corpul meu firav, pijama ce mirosea a finet nou, pe care erau desenate  mici flori roșii. Am adormit târziu, spre dimineață.
      La ora șase, ușa se deschide iar, cu aceeași forță și același zgomot.
     - Bună dimineata!, zice sec vocea care mă făcuse să plâng jumătate de noapte. Vaaaai, n-ai luat pastilele! De ce nu le-ai luat, nu am spus așa?, mi-a zis uitându-se urât la mine și arătându-mi din ochi pliculețul ce-l lăsase la miezul nopții pe noptiera mea de fier albastru. Atunci mi s-a părut că are un neg pe nas, exact ca zgripțuroaicele desenate pe câte-o filă din cartea cu povești nemuritoare pe care încercam să le deslușesc la vârsta aia. De unde era să știu eu că trebuia să iau pastilele chiar atunci, la miezul nopții, după o injecție atât de  dureroasă și cu piciorul amorțit de durere?!
    - Să le iei acum, după ce mânânci! De parcă puteam să mănânc ceva…. Ea a iesit și a venit o tanti să ia cenușa, să faca focul, să spele linoleumul verde și ars un pic lângă sobă de câte un cărbune încins, scuipat de focul nâbădăios. Mi-a zâmbit tanti asta, m-a întrebat cum am dormit, a aruncat smocul de vată îmbibat în spirt și lăsat pe noptiera mea de asistenta cu neg pe nas.
    La un moment dat, se deshide ușa și intră mama. Ce bucurie, ce fericire! Sar în picioare în pat, m-arunc în brațele ei și  îmi afund nasul în gulerul de vulpe ce-l purta în fiecare iarna, la singurul ei palton, un palton bleumarin, de care avea mare grijă, bine cambrat pe corpul ei frumos. Eram așa fericită că nici nu voiam să-i spun ce pățisem, nu voiam să-mi amintesc, acum, cât am plâns și am suferit. Mă dezmiardă, draga de ea, așa cum numai ea știe și printre mângâieri și îmbrățișări, scoate din sacoșă o pereche de șoșoni de lână cu carouri maro, bej si negru, care se închideau într-o parte cu o cataramă neagră, metalică. Îi cumpărase de la tanti Maria, vânzătoarea de la magazinul de încalțăminte, o femeie foarte blândă și cumsecade, îmbrăcată mereu în haine cernite și cu batic pe cap. Ce bucurie mi-a făcut!
Totuși, trebuia să-i spun mamei de pastile, că trebuie să la iau, dar nu puteam să le înghit. Cât s-a chinuit mama, câtă răbdare să mă facă să le înghit, totuși. Două pastile erau, una mare și alba, una mai mică, albastră și lucioasă. Până la urmă, le-a pisat și mi le-a dat într-o linguriță de magiun de prune…mulți ani de atunci n-am mai gustat magiun de prune… .
    Mama era educatoare, avea gradinița peste drum de spital și trebuia să plece, o așteptau prichindeii pe care îi întâmpina mereu cu zâmbete și îmbrățișări. Toți o iubeau și veneau cu mare drag la gradiniță, la tovarășa. Așa erau doamnele pe atunci, tovarășe! Și asistenta cu neg pe nas avea copii, stătea în alt sat, nu-și aducea copiii la gradinița mamei, nu știa ce mamă e mama! Târziu, pe la generală, i-am cunoscut copiii, erau și ei elevi la școala mea. Îmi pârea rău de ei că nu au o mamă ca a mea.
A plecat mama la treaba ei, lăsându-mă un pic mai liniștită, promițându-mi că se va întoarce cât poate de repede.                                                     Pe la ora 10, bagă capul pe ușă doamna Cici, o asistentă bună și frumoasă, care avea doua fete cam de vârsta mea și care iubea copiii. Doamna Cici, când venea la tratament, deschidea ușa ușor, ne saluta zâmbind, și intra împingând o masuță de sticlă, pe rotile, pe care erau așezate frumos seringile alea de sticlă, puse in cutiuțe de inox, termometrele erau puse într-un borcănel cu dezinfectant și pliculețele cu pastile puse într-o anume ordine. Ne mângâia și glumea cu noi, nici nu știai când te înțeapă.
   - Hai să vezi cine a venit!, zice către mine, zâmbind cu toată fața! Mi-am dat seama că asistenta cu neg pe nas plecase și venise doamna Cici, asistenta cea bună și frumoasă. Îmi răsucește mânecile cam lungi ale pijamalei, îmi leagă cataramele de la șoșoni, mă ia de mână și mă duce într-un hol luminos, unde pătrundeau doar razele soarelui de afară, nu și dinții reci ai iernii. Pe canapeaua de vinilin albastru deschis, cu mânere metalice pe care erau curbate niște pernuțe tari, tot din vinilin albastru deschis, stătea tata. Ce surpriză, altă bucurie! Îmbrățișări și pupături...
   Pe măsuța din fața canapelei era un pachet învelit în hârtie albă, hârtie care ascundea doua savarine mari și siropoase. Trecuse tata pe la cofetarie unde găsise cele mai bune savarine pe care le-am mâncat vreodata.