SABINA ( I )

    Cu fusta suflecată binișor, de sub care se iveau picioarele arse de soare de la genunchi în jos, femeia vărui uluca porții ce ieșea în drum. Doar o portiță mică, pentru oameni, și două porți mari, pentru car, avea spre drum. Tinda casei începea direct de la portiță, ca un gard. Apucă cu o mână toarta găleții plină pe jumătate cu var.  Luă în cealaltă mână bidineaua și aracul cu care amestecase în găleată. Se îndreptă spre scara ce urca în tindă. Ca la casa femeii văduve, treptele din lemn ale scării ieșiseră din cuie și se clătinau ușor când le călca. Pe sub scara îngustă, începuse să răsară și să crească pirul. Un cocoș golaș, cu creasta într-o parte, cu penele mudare, dădea cu ciocul să rupă un fir din iarba  cu rădăcini adânci. Era jigărât rău, nici nu mai arăta a cocoș. Femeia îl unsese pe el și cele cinci găini cu untură, fiindcă aveau păduchi. Se gândea cu groază cum o să-i moară puișorii ce începuseră să spargă găoacele de ouă puse la clocit. Ploaia ce căzuse peste noapte și obligase femeia să împrospăteze albul porții, se prelinsese de pe acoperișul ruginit de tablă și lăsase urme în pământul nisipos, formând un șanțuleț ce înconjura căsuța cu trei camere. Femeia urcă în tindă să albească și cele șase oale de pământ ars, ciobite și crăpate de la focul din vatră prea puternic, în care acuma creșteau mușcate mari și pline de flori roșii. Se răzgândi, n-avea de ce să deranjeze florile, stropii de ploaie nu le vătămaseră nicicum. Și, oricum, la ea nu venea nimeni. Lăsă din mână găleata, rupse două frunze ce dădeau să se usuce și-și trecu mâna peste florile înflorite ca și cum ar fi mângăiat pe creștet un copil. Îi erau dragi florile, toamna când le băga în casă, aproape că astupa ferestrele mici și înghesuite ale casei, dar nu-i venea să renunțe la nici una. Mai avea o tufă de trandafiri, tot roșii, la colțul casei, în spatele portiței ce dădea în drum. Crescuseră mari și îi lega cu sfoară pe stâlpul prispei în sus. Toată lumea care trecea pe drum întorcea capul să-i privească și, uneori, câte-o fată sau muiere tânără rupea câte-un boboc să-l prindă la ureche.

    O pală de vânt aduse un murmur din care se deslușeau usor niște acorduri muzicale. Era sâmbăta Bâlciului. Femeia oftă din toată inima. Cu o privire, aruncată pe deasupra mușcatelor, cuprinse toată bătătura. Era mai goală de când vânduse iedul unor vecini la care veneau musafiri de Bâlci și întindeau o masă mare. N-ar fi vrut să-l dea, mai ales că era iadă, ar fi vrut să aibă două capre, să facă și un pic de brânză pentru Sabina, dar rămăsese fără bani. 

Ioana, fata ei, venise acum trei săptămâni, de Paști, dar nu stătuse mult. Bani nu-i lăsase, adusese niște hăinuțe pentru fată și ei, femeii, îi adusese un batic. Plecase din nou la București, unde lucra la o fabrică de confecții. Se schimbase mult Ioana ei de când plecase de acasă prima dată. Ana și-ar fi dorit ca Ioana să se mărite în casă, aici cu ea, dar fata avea alte gânduri. Se îndrăgostise de un moldovean cu care o făcuse pe Sabina, fără a-și pune pirostriile în fața lui Dumnezeu. Două luni avea fetița când i-o adusese, mică și nebotezată. Moldoveanul Ioanei era însurat, cu doi copii și, după ce nefericita i-a spus că e gravidă, și- a găsit de lucru pe la Bacau, unde-și avea familia. Anei i-a fost dragă Sabina cu ochișorii ei albaștri, frumoși, încă de când a văzut-o.

   -Draga mamei, de ce n-ai fost și tu băiat!, a întrebat-o Ana pe micuța adormită  când Ioana i-a pus-o în brațe. Parcă înțelegând vorbele bunică-sii, fetița i-a răspuns zâmbind în somn. Ia uite, vorbește Maica Domnului cu ea!, zise femeia către tânăra mămică ce avea gândul întoarcerii la București.                                                                                                                                                                                    În duminica ce a urmat, Ana a creștinat copila. A pus nași vecinii cărora le vânduse iada și cu care se mai ajuta. La ei mai suna Ioana din când în când să întrebe ce mai face fata ei. Ioana stătea acum cu un bărbat văduv care avea doi băieți mai mari decât Sabina, dar Ioana nu venise niciodată cu el la maică-sa. Ana nu a mai întrebat-o niciodată despre viața ei, știa doar ce voia Ioana să-i spună. Ana avea acum altă fată care-i zicea cu toată gura mama.

  - Țață Ană, vino să-ți dau cozonacii! De peste gard, de unde începuse să miroase tare a cozonaci, vecina, nașa fetiței, ținea în mâinile întinse peste gard, doi cozonaci fierbinți înveliți într-o față de masă albă și curată. Ana coborî repede cele trei trepte ale scării, ajunse la gard, lipăind cu picioarele goale pe pământul zvântat de soare, și luă cozonacii pentru care-i dăduse vecinei o litră de ulei și o cană de zahăr. Sina, așa o chema pe nașa fetiței, nu ar fi vrut să ia de la femeie nimic, dar se gândea că nu era frumos să-i strice bucuria acesteia, dându-i cozonacii ca de pomană. Să-i mai lăsați o țâră, se-ncrudează dacă-i începeți acum…

  - Să trăiești, maică, să-ți dea Dumniezău sănătate, că io nu mai am putere să frământ. Acum miroase și la noi a sărbătoare…, zise Ana în timp ce strângea la piept cozonacii.

  - Auzi, țață Ana, nu vrei să-ți dau ceaunul să vopsești și matale niște ouă?, zise vecina în timp ce-și străngea mai bine nodul de la basmaua legată peste cap, sub care se iveau niște bigudiuri.

 - Ba, dacă terminași, aș vopsi și io vreo două…

 -Ete, acuși, trimit pe-a mare să-ți aducă ceaunul, zise femeia, întorcându-se grăbită în casă, unde fata cea mare, elevă la liceu freca o strachină cu maioneză, iar cea mică cocea pe flacăra aragazului niște coji de nuci ce trebuiau umplute cu crema de vanilie.

     Din tinda micuței case, printre mușcate, doi ochi curioși urmăreau brațele pline ale bunicii. Sabina fusese acolo, în tindă, în tot acest timp. Se jucase pe lavița ce-o așezase bunica cu gura în jos și pe care așternuse un trențar. Avea două păpuși. Una, adusă de maică sa, gătită în rochiță roz cu șorțuleț în carouri, cu șosete și pantofi din plastic, cu păr negru sclipicios, și alta, făcută de Ana, din cârpe. Prima păpușă avea ochi ce se-nchideau și zicea un fel de mama, o chema Irina, așa scria pe bănuțul agățat la mână. Sabina nu se juca cu ea, dar o considera prietena ei și, din când în când, îi făcea unghiile cu bucățele roșii de petale rupte din trandafiri. Cea de-a doua păpușă nu avea nume și ochii îi erau doi nasturi. Ea și Sabina erau de nedespărțit. Din când în când, dacă era nevoie, îi mai adăuga Ana câte un petic sau mai umbla la culoarea ochilor, schimbându-i nasturii, dar având mare grijă să fie la fel.