Un ulm cât o copilărie

Poteca ce se abătea în dreapta din drumul pietruit care urca spre Odoleni avea în capăt un știubei. De fapt, era Știubeiul, loc de întalnire, de adăpat, de joacă, de fiert o chisăliță. Odată ce ieșeai din drumul pietruit și cam nesuferit pentru tălpile goale, covorul verde îți smulgea un zâmbet de plăcere. Poteca tăia Livezile în două, trecea prin capul viilor, se unduia ușor dup-o colină și ajungeai în Rogojina, la Știubei. Precum un câine tolănit la soare, în fața știubeiului, era un rest de ulm trăsnit de-un fulger, cu ani mulți înainte. Tulpina groasă, cu mijlocul mai mare decât o înalțime de copil, pusă de-a curmezișul potecii ce se-ncheia aici, ținea de adăpost de soare, ploi și vânt sau de-o ascunzatoare pentr-un pituluș.
Mai într-o parte, la câțiva pași de ghizdul fântânii, pe o vatră improvizată de trei pietre ș-un rest de cărămidă, fierbeau într-o ulcică de pământ vreo doua mâini de vișine și-un pumn de zahăr din care ne chinuiserăm sa alegem furnicile ce-l dibuiseră-n ascunzătoarea de sub ulm. Trei străchini și trei linguri de lemn, aduse la-nceputul verii de acasă și scoase acum din ascunzatoarea cea secretă, fuseseră spălate si puse la uscat. Fane, cel mai priceput la chisăliță, aștepta să dea în clocot zeama din ulcică. Amesteca ușor cu mâna dreaptă, în timp ce-n stânga avea pregătit niște mălai cu care sa-nmulțească bunătatea de pe foc. Eram vreo cinci cu toții și zeama... cam puțină, mălaiul ne ajuta s-o facem să ne-ajungă. Vișinile fuseseră furate din vișinul de pe mejdina viei lu’nea Ilie a lu’ Bulgaru. Recolta nu fusese prea bogată pentru că, în timpul acțiunii, apăruse stăpâna viei și cei însărcinați cu procurarea vișinelor au fost nevoiți să se mulțumească cu ce aveau în sân deja. Femeia, deși avea nepoți ca noi, venea doar ea cu vacile si le păștea ținându-le de lanț, nu le lăsa slobode ca ale noastre. Și nu prea suferea când vedea că noi ne pierdem vremea jucându-ne sau stăteam tolaniți în iarba cea înmiresmată. Și, fie vorba între noi, cam bănuia de ce în vișin nu mai sunt fructe și ale cui sunt urmele din jurul pomului. Doi dintre noi se apucau să curețe fântâna de mătasea broaștei, să-adune balega uscata din iarba ce înconjura știubeiul, să spele cana cu niște nisip, din astea...casnice ; altul, mai leneș, trândăvea sau, poate, mai și adormea... Pe coama ulmului ce începuse să lucească de-atâtea tururi de pantaloni ce-l călăreau mereu, stătea-n picioare cel mai năzdrăvan copil. Era ca un străjer ce urmărea activitatea vacilor care, de altfel, își vedeau de treaba lor.
- Bate pu-ti-ne-iu’! Bate pu-ti-ne-iu’! Bate pu-ti-ne-iu’!, răsuna deodată, sacadat, vocea străjerului. Era semnalul că unui vițeluș i se făcuse foame și sugea neprogramat la mă-sa. Cel adormit, căci el era stăpânul vițelului pofticios, sărea ca ars. Era bai mare dacă la mulsul de seara ugerul vacii era gol. Se apleca în fugă să ia biciul și-o lua la vale, alergând către animalele care nu-l lăsau să doarmă. Odată ce-ncepeai s-alergi la vale cu greu te mai puteai opri, tălpile goale nu prea-ți înlesneau o frâna. Nici vorbele nu-ți mai ieșeau rotunde și întregi din gură, înjuratura nici nu mai suna frumos. Dacă aveai norocul să mai și aluneci pe-o balegă proaspătă sau să îți intre printre degete câte un fir mai lung de pir, te întorceai și cu genunchii jupuiți sau coatele julite. Ca leac pentru pofta micuțului sugar se apela tot la o balegă proaspătă cu care se ungea ugerul vacii, dar nu era mereu eficient, pofta de lapte a vițelului era mai mare decât orișice obstacol. Se întorcea stăpânul vacii lăptărese, se spăla pe mâini cu apă de la știubei și ne-așezam rezemați de ulm, la masă. Chisălița era gata și ulcica era pusă la răcit în malul umed al fântânii.
- Măăăăă, voi nu vedeți că intră vaca-n vie? Adormirăti, ce dracu făceți acolo? , începea să zbiere stăpana viei, de la poala dealului, fix când savuram, pe rând, prima îmbucatură.
Năzdrăvanul, străjerul intregii turme, dintr-un salt, era-n picioare pe ulmul ce ne-ngăduia atâtea. Cu fața către femeia care ne certa, o imita răspunzându-i ca un ecou. Cu mâinile în șolduri, exact ca ea, se apleca în față și zbiera cu glas ușor pițigăiat.
- Măăăă, voi nu vedeți ca intră vaca- n vie? Adormirăti, ce dracu făceti acolo?
- Vaca, măăăă, voi nu vedeți că intră-n vie?! Drrrracuuu’ să vă ia, cu cine nu vă-nvață minte!, ne blagoslovea femeia, aprinsă rău de tot la fața, cu mâinile în șolduri, în timp ce se-apleca ușor în fața după fiecare cuvânt.
- Vaca, măăăă, voi nu vedeți că intră-n vie?! Drrrracuuu’ să vă ia, cu cine nu vă-nvață minte!, ii răspundea ecoul de pe ulm, cu aceleași cuvinte, însoțite de aceleași gesturi.
- Lasă că te spui io lu’ mă-ta!, continua femeia să-și prindă mintea cu-un copil.
- Lasă că te spui io lu’ mă-ta!, nu se lăsa deloc ecoul.
Și, dupa un schimb de replici cu imitături scălămbăiate, vaca, parcă deranjată de zbieretele femeii, se întorcea cu spatele la via ei. Străjerul, potolit și el, își părăsea postul de la înălțimea ulmului.
Noi, cu gurile pân-la urechi de râs, cu bărbile mânjite de o chisălița, ne așezam turcește în jurul jarului, în timp ce soarele apunea pe dupa deal. In liniștea ce se lăsa, se auzea doar vântul ce ne-aducea un ușor miros de floare de salcâm intârziată. Spălam ulcica, cele trei străchini și linguri, le ascundeam sub ulm, puneam apă pe jar să-l stingem și ne-ndreptam spre vacile ce deja rumegau miscându-și fălcile încet. Ne îndreptam spre casă, după-o zi plină. Peste Livezi, un greier- ici, altul- colea, cânta a noapte de copilărie.