PROFI
La țară, Profi cu P mare a devenit profi cu p mic. Fiecare sat are primărie, biserică, cimitir, școală cu copii sau fără, și, musai, profi. Cu uși mari, desenat cu niște linii roșii și un portofel rânjit, cu sau fără parcare, în mijlocul satelor adună oamenii un profi. Adună oamenii ca să le risipească banii.
Nu cu mulți ani în urmă sau, poate, foarte mulți, iaurtul se făcea în casă. Mulgeai vaca, fierbeai laptele, îl lăsai să se răcească binișor, îi luai spuma și-o frecai cu o lingură din iaurtul vechi păstrat în oala de pământ, puneai restul de lapte căldicel, acopereai oala, o înveleai bine și o țineai la cald o zi. Dă-mi, fă, și mie un pa'ar de covăsală că i-am pierdut ruda, au lins oală ăia, ai mici! Cereau una de la alta femeile când nu mai aveau cum covăsi. Brânza se închega cu laptele nefiert, dar cald, muls proaspăt. Cheagul era, și el, tot din gospodărie, îl dădea mielul sau iedul tăiat de Paști. Cartofi nu erau de vanzare decât la bâlciul săptămânal, dar nu se prea vindeau, fiecare avea în grădină. Si acum simt în palmă gâdilatul gândacilor adunați zilnic de pe frunzele verzi, și scârba cu care omoram larvele ce se ascundeau pe dosul lor.
Ceapa, după ce i se uscau frunzele, se scotea din pământ și se-mpletea ca părul unei copile. La fel era și cu usturoiul. Apoi, se atârnau pe grinzile din pod, alături de poamele din mere înșirate pe sfoară de cânepă, de buchete de sunătoare și coada șoricelului, puse la uscat.
Fasolea era un pic mai corconită. Păstăi, se așeza răsfirată pe o cergă mare, întinsă la soare și așteptam să se usuce bine. Din când în când, se auzea câte-o păstaie cum plesnește, plină de importanță sau de prea plinul boabelor. Când se usca, era bătută bine cu o boată, să se desprindă boabele de teci. Tecile uscate erau suite-n șopru și deveneau desert pentru văcuțe în toiul iernii. Adună bine, bob să nu rămână!, ne învăța mamaia să prețuim mâncarea. Și bob nu rămânea.
Gemuri și compoturi făceam cu fructele aduse din livezile Tarniței. Pe vremea aia, copiii mai și munceau, nu considerau că trebuie să raporteze asta la un numar unic de telefon unde s-ar fi putut simți mai protejați. Strângeau câte un bănuț de cheltuială, și mamele umpleau cămările cu borcane de dulcețuri făcute din ce aduceau aceștia după o zi de muncă și distracție. Borcanele erau prețioase și se păstrau, nu era bai dacă un borcan avea și zece ani. Doar celofanul cu care se lega aroma prinsă ca-ntr-o carapace era nou, tăiat fix cât să acopere gura borcanului. Și camera spartă de bicicletă din care se tăiau elastice pentru legat celofanul se păstra de la un an la altul.
Vinerea, o dată la trei săptămâni, era zi de moară pentru porumb. Aveam trei curători pentru porumb. Dacă ajutam și noi, copiii, curătoarea se ajusta după mărimea mâinii noastre, mai înfășura mamaia un ciorap uzat pe mâner, și gata, numai bună devenea. Așezam trei saci plini de porumb pe prispa casei și-l așteptam pe moșu Sandu care se ducea la moară. Moșu Sandu aduna sacii de măcinat de pe la toți vecinii. Vinerea, porumb și joia, grâu. Joia, moșu Sandu, când se întorcea de la moară, era ca un om de zăpadă, alb din cap până-n picioare.
La Crăciun se gospodărea omul cel mai bine. Împărțea porcul să-i ajungă până-n primăvară. Făcea untură multă, nu exista colesterol pe-atunci. Nici lăzi frigorifice nu erau. Carnea era pusă în untură, scoteai din ea când începea să dea dragaveiul și să se facă foile de ceapă verde. Mezeluri erau doar trandafirii ce se făceau la Crăciun, din carne, usturoi și sare. Atât.
Acuma, toate, aduse de peste mări și țări, stau în ambalaje colorate, pe rafturile de la profi. E drept că toate le-am stricat cu lăcomia noastră. Până și apa, undeva-ntr-un colț, șade pe rafturi, nu o mai bem ca altădată din ciutura limpede, îmblănită cu mușchi verde. Poate că nici copiii nu mai vor să-și cate chipul oglindit în tremurul apei unei ciuturi. Acuma au de unde să aleagă ce vor să bea, la profi se găsește aproape tot ce vrei. Aproape tot. Dar ce lipsește e cel mai prețios...
Comentarii
Trimiteți un comentariu