AI MEI

                                                                               

     N-am fost bogați, am fost cum a trebuit să fim. De elastic parcă erau banii, așa trăgeau ai mei de ei să se ajungă de la o lună la alta. Nu am avut niciodată o trotinetă nouă, dar, cea pe care am avut-o era cea mai frumoasă. Din lemn, vopsită în albastru, legată cu o sârmă, fără două spițe și cu o teacă roșie doar pe un corn, era cea mai frumoasă, îndrăgită și dorită trotinetă albastră din lume. Nici nu mai știu cum și de unde, ce troc făcuse tataia să o aducă-n curtea noastră. Peste drum de noi, stăteau alți trei copii care aveau și ei o trotinetă. Era din metal gri, și la-nceput, când era nouă, mirosea ca jucăria chinezească pe care o câștigase frate-miu la un concurs de perspicacitate. După două veri, trotineta lor cea nouă s-a transformat într-un pegas, nou și el, cu șaua lungă și albă. Noi, cei trei frați, n-am avut bicicleta noastră. Tata avea o bicicletă mare, neagră, inscripționată cu litere rusești. Pe ea a învățat frate-miu să meargă pe bicicletă, chinuindu-se cu picioarele băgate pe sub cadru și talpa piciorului gol arcuită după forma pedalei. De fapt, nici n-a fost un chin. Sau, dacă a fost, a fost unul foarte plăcut și a ținut o vară întreagă, ca și zgaibele făcute în coate și-n genunchi, împrospătate în fiecare săptămână. Pe portbagajul bicicletei cu litere rusești era mereu o servită mare, neagră, plină cu frânghii, o cutie metalică cu pense, foarfeci, bisturie, și niște bidonașe mici din plastic cu diverse prafuri vindecătoare pentru animale și, mai ales, pentru juliturile noastre și ale vecinilor. Una, două făcea coajă orice bubă când ne tămăduia soră-mea vreo julitură, pufăind de două ori din bidonașul cu praf gălbui ce-l folosea tata când jugănea vreun porc sau la vreo rană de vacă. Servieta tatei mirosea a tinctură de iod. Era un miros puternic și mai dur, parcă făcut anume pentru tata. Mama avea o poșetă de lac vișinie, cu o ramă și închizătoare din metal, și o toartă scurtă care se crăpase de la atâta purtat. În interiorul poșetei era un portofel mic, tot vișiniu și o oglinjoară mică, aproape nouă, pusă într-unul dintre buzunare. Un șnur din macrame cu care să-și prindă părul mai avea mama în poșeta ce mirosea mereu a zahăr vanilat. A zahăr dulce, vanilat.