ÎNCEPUTURI

 

  Ningea de la miezul nopții, chiar după ce nea Ionel, vecinul nostru de peste drum, împușcase anul ce trecuse cu arma lui de vânătoare. Parcă un sac plin cu zăpadă, ciuruit de un glonț, era anul ce trecea și trebuia să plece gol, așa ningea de mult. Nici pârtiile către case nu se mai vedeau. Râniseră oamenii zăpada în prima dimineață a noului an, făcuseră loc pentru sorcovari și plugușor, dar nu se mai cunoștea nimic, totul era alb. Nici boabele de grâu și porumb aruncate de flăcăi pe sub brazdele făcute în curțile oamenilor nu apucaseră să fie mâncate de brabeți sau ciori, le acoperise zăpada. Trecuse și Sfântul Vasile, mai era Boboteaza și Sfântul Ion, și gata, treceau sărbătorile, trecea vacanța.

Nu ningea potolit, viscolea un pic, geamul ferestrelor era acoperit cam de-un lat de palmă iar prin curți și grădini toate aveau moț. Doar gardurile stăteau ca niște piedici în calea viscolului ce se răzbuna pe ele acoperindu-le pe o parte.

  - Ia, mă, mătura și dă și pi la geamuri, că ne-ngroapă de vii aci-n casă! zbiară mamaie, scuipând între degetele care roteau un fus pe care se înfășura un fir de lână seină de la singura oaie în culoarea asta și al cărei miel, proaspăt fătat, se încălzea lângă sobă, băgat până la gât într-un sac de iută. La tataie strigase, lui îi ordonase ce mai are de făcut pe lângă pârtia la care muncea de o oră, parcă în zadar. 

 - Dau, dau! Ee, ce bine e să dai din gură! răspunde tataie cu o voce joasă și blazată, acoperită de fulgii de zăpadă. 

- Auzi, fă, Marițo, că ete, iar uitam să te-ntreb! Când cade, fă, Paștile, că io n-am loat de Crăciun călindar di la părintele, c-am zâs că iau de Bobotează! întreabă vecina venită și ea cu furca la brâu să toarcă împreună cu mamaie, că trecuseră zilele cu cruce roșie. 

Sfârrrr, sfârrr, cântă pe două voci asemănătoare când un fus, când celălalt, aducând a foșnet de vânt primăvăratic printre frunzele salcâmului din fundul grădinii.

- Cum, fă...?, răspunde printr-o mirare mamaie, mirare întreruptă de un scuipat pe degetul mare care face un laț pe fusul cu două dungi verzi pe vârf. Cum, fă, nu știi tu când cade Paștile? I-auzi la ia, cum vine aia? Doooamne, ia-mă!, se miră mamaie de parcă toată lumea ar fi trebuit să știe mersul vremii. Ia uite-te, mumă, când cade Paștile, că nu măi îmi pui ochelarii., zice cu voce domoală, întorcându-se către noi, copiii, ce aveam întins pe masa cu picioarele în X cartonul de la Nu te supăra, frate! Încurcată de faptul că nici ea nu știa data exactă a Învierii, continuă cu același glas domol, schimbând subiectul așa cum îi venea ei bine.

- Să-mi iau un fus, doua de la Bâlciu' Ploștii că ete ăsta, nici gămălie nu mai are....

- Pe 15 Aprilie cade!, răspunde unul dintre copii, întorcându-se de la ușa pe care erau prinse în pioneze zeci de calendare îngălbenite de vremea ce transforma ușa verde într-o ușă a  timpului. Copilul se întoarce grăbit la jocul întrerupt, nu înainte de a mângăia cu mâna care nu ascundea un zar, cârlionții mielului ce sta cuminte lângă sobă. 

- Îuu, Doamne, ia-mă! Pă, cade-n iarnă, ce mai! Nici urzâcile nu dau, ce mâncăm in post? , se vaită vecina în timp ce răsucea fusul ce scotea zgomot de vânt printre salcâmi.

- Lasă, fă, că ie varză-n putină, făsui e... Ete să-l mai vântur, să nu facă gărgărițe..., face mamaie o paranteză la încurajările adresate tovarășei cu furca prinsă-n cordonul de la șorț, încins peste cojoc. Prazu' ie-n beci, cartofii nu-ncolțăsc așa devreme... Lasă, avem ce mânca, d-aia te vaiț'? Ete, să ne rugăm la Dumnezău să facem roade și anu' ăsta ca ăl de trecu! Da' ne dă, pupa-i-aș tălpile, ne dă, nu să uită că sântem păcătoși...Ete ce bine prinde zăpada asta, e apă -n pământ până-n martie!

 Face o pauză în care parcă ar fi mulțumit cuiva pentru toate, după care se întorce către noi.

- I-avezi, mumă, să vede prin curte tac-tu mare? Strigă la el să ia ouăle din cuibare, că iar uită ca aseară de le găsîm sparte de ger.