BOBOTEAZA, ZI DE BUCURIE

     Mama era cea care se îngrijea să fim curați, să avem hăinuțele curate, batista să fie călcată și unghiile tăiate frumos la controlul săptămânal de la școală sau să fim spălați în urechi. Doar când venea popa cu Crăciunul sau Botezul ne făcea atenți mamaie să ne spălăm pe ochi. O spunea de parcă doar ochii ar fi contat. Dar, poate, chiar așa era, ochii trebuiau să fie curați și să vadă bine ce e în jur. Ochii minții.

Însă, în dimineața de Bobotează, chiar ea era cea care ne turna apă să ne spălăm bine pe toată fața cu apa rece ca gheața care alunga orice semn de moțăială. Nu puteai să te închini icoanei, să o săruți și, mai ales, să bei aiasmă murdar în vârful nasului de magiunul de prune întins pe o felie de pâine, mâncat cu o seară înainte lângă o cană cu ceai de măceșe. Aiasma era aghiasma, așa-i zicea mamaie. Și noi. 

- Să nu uitați asta cât-oți trăi! Aiasma și anafura se ia musai pe inima goală. Să nu mai vorbesc de  grijanie! 

 Pe masa de lângă geam așeza o față de masă albă pe care o folosea la praznicele mari. De pe cutia neagră prinsă într-un cui bătut în perete și în care trăia un ceas de masă ce, fără să vrea, devenise de perete, dădea jos sticla fumurie, cu dop de cocean alb, pe fundul căreia mai era aghiasmă de la Boboteaza trecută. Icoană cu Botezul Domnului nu aveam, aveam o icoană cu Precista ce pe un braț își purta Pruncul, iar în celălalt braț purta un buchet mare de crini albi. Dădea mamaie icoana jos de pe peretele cu răsăritul și o punea pe masa albă, rezemată de o cană fără toartă, în care strângea nasturi de toate mărimile, formele și culorile. Punea alături mănunchiul de busuioc uscat, legat cu ață de cânepă, dat jos odată cu icoana la al cărui colț drept șezuse de cu toamnă. Deși uscat, buchetul de busuioc era înmiresmat ca o grădină în plină vară. Nici la aghiasmă nu conta vechimea. Deși avea un an, apa din sticlă avea un gust dulceag și proaspăt. Sticla cu aghiasmă era împodobită ca plosca mirilor care veneau prin sat în sâmbăta de dinainte cununiei, să invite sătenii la nuntă. Deosebirea era că plosca-și purta trandafirii, iar sticla fumurie avea busuioc. Un mâner făcut tot din ață de cânepă, dar mai groasă, era legat de gâtul sticlei, ca să o poți umple mai ușor din butoiul mare cu aghiasmă.

  După ce îndeplineam cu evlavie cele spuse de bătrâna casei, dam pe gât apa sfințită cu un an înainte și în care pluteau dezordonat bucăți de frunze și semințe întregi de busuioc al cărui miros parcă se împletea cu cel al crinilor din icoană. Mâncam repede ceva și, după ce ne lega mama fularele la spate, peste gulerele ridicate ale paltoanelor, ieșeam fuga pe ușă, în gerul Bobotezei.

- Duceți-vă voi azi! Mâine, de Sfântu' Ion, mă duc io, să-l pomenesc și pe cumnatu' Ionel că a murit flăcău pe front. De doru' lui s-a prăpădit biată soacră-mea... Săracu', l-o fi luat rușii prizonir...., gândea mamaie cu voce tare. Aveți grijă să nu spargeți sticla, să nu vă buluciți, așteptați să ia toți, și luați și voi, că e pentru toți!, ne dădea mamaie ultima indicație.

 Ieșeam la poartă unde ne așteptau alți copii ce purtau pe după mâini frânghia sticlelor cu dopuri din coceni. Mergeam mai departe adunând de prin alte curți copii cu gurile acoperite de fulare colorate.

La biserică, în fața scărilor mari, cu treptele ca sticlele noastre, popa Nicolae sfințea apa din butoiul așezat pe jumătate în zăpadă.

 - În Iordan botezându-Te Tu, Doamne

    Închinarea Treimii s-a arătat...

 Popa Nicolae înmuia busuiocul în găletușa specială și stropea în cele patru părți, udându-ne pe față în timp ce noi ne feream ascunzându-ne după pleopele strânse, de parcă închisul ochilor ne ferea de picăturile cu miros de busuioc.

 Umpleam sticlele cu aghiasmă nouă și plecam spre casă mai cuminți decât venisem, atenți să nu vărsăm licoarea prețioasă din care mamaie, prima dată, vărsa cu grijă în fântâna din curte, rugându-se să nu sece niciodată.