O VIAȚĂ, DOUĂ VIEȚI

    Am cunoscut-o la biserică, venea în fiecare duminică și se așeza cât mai în față, de parcă ar fi cerut ajutor icoanelor de pe catapeteasmă. De fapt, cred că asta și făcea, te mișca expresia feței ei, ochii care nu voiau să risipească nici un cuvânt din Sfânta Liturghie. Dar, ce mă nedumerea era gestul reflex de a se uita în spate la interval de câteva minute, iar uneori pleca brusc, grăbindu-se spre ieșire. Într-o zi, la sfârșitul slujbei, de parcă mi-ar fi simțit nedumerirea ce stătea în gestul său, femeia se întoarce către mine și-mi spune în șoaptă: ,,Vine după mine băiatu'. Când se trezește și nu mă vede, intră în panică, nu vrea să stea cu taică-su. Aici e singurul loc unde mai vin și eu, stăm peste stradă de biserică, aici vine și el singur. Vine, stă pe pragul bisericii până îl văd, mă duc la el și plecăm acasă", zice femeia întorcând din nou capul și căutănd ceva anume la intrare. ,,E mare, câți ani are?,, întreb dintr-o pură curiozitate, gândindu-mă la copilul-nepoțel al femeii cu trăsături frumoase încununate de un păr cărunt. ,,E mare, doamnă! Are 45 de ani...", zice femeia ai cărei ochi albaștri țineau în frâu, cu greu, niște lacrimi. ,, E așa din 89, avea 19 ani la revoluție, abia-i împlinise, era soldat aici, în Timișoara. I-au scos în stradă, la catedrală, să tragă în civili și el l-a văzut pe vecinul nostru printre oamenii care manifestau... N-a putut să tragă, a fugit și a venit acasă. Doamnă, s-a băgat în dulapul cu haine, plângea de nu înțelegeam ce spune. Noi, cu gura pe el, du-te inapoi că te împușcă, ești dezertor, vine miliția, ne arestează pe toți, ne omoară, e soră-ta asta mică, ce facem, cu cine rămâne? Doamnă, a îngenunchiat bietul copil și se ruga ca de Cristos să nu-l trimitem înapoi.Eram foarte speriați, se auzeau împușcături în tot orașul, muriseră prieteni de-ai noștri... Nu l-am lăsat până nu s-a întors, l-a dus taică-su și l-a băgat pe poarta unității. Cinci zile n-am știut nimic de el... De atunci, nu mai e om băiatu' meu, am grijă de el ca la cinci ani... Ce i-au făcut, ce-o fi văzut...? Dumnezeu știe! Dumnezeu și Maica Lui care mă ține pe mine întreagă la cap...,, zice femeia făcându-și o cruce ca un legământ cu Dumnezeu, nădejdea ei.

  Au trecut câțiva ani de atunci, pe mama al cărui fiu era înțepenit în timp am văzut-o din ce în ce mai rar. În perioada asta a anului, îmi vine în minte privirea ei care, deși pierdută,căuta fiul pe deasupra capetelor oamenilor care spuneau într-un glas ,,... Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu...."