OSPĂȚUL

      De la tăiatul porcului și până după Sfântul Ion, în casa noastră era o viermuială nesfârșită.Nesfârșită, dar potolită, așa cum eram noi când îl așteptam pe popa Nicolae să vină cu Crăciunul întruchipat de icoana cu Nașterea Mântuitorului la care ne închinam și pe care o pupam cu evlavie.

- Ia dă o fugă pân-la poartă de vez' dacă să vede! 

- E la Mița lu' Petrache!, veneam cu răspunsul, intrând într-un suflet pe ușă de parcă ne era teamă să nu ne găsească popa afară.

- Hi, aoleo, acuși ajunge...Că mă rugai de voi să vă sculaț' mai devreme! Voi, mai lasă-ne, mai lasă-ne!, se oțăra mamaie.

Așa era, odată cu ziua ne zorea să ne ridicăm din pat, să nu ne găsescă popa ,,nespălați pe ochi,,. Lua repede mătura în mână și se apleca să măture cele două trepte ale scării pe care se așezau obraznic niște fulgi de zăpadă care nu țineau cont de importanța celui pe care noi îl primeam așezați cuminți și rușinați pe pat, așteptând ca mamaie să ne spună din ochi când să ne închinăm sau să pupăm icoana. Nu uita niciodată să-l ducă pe popa în cămara unde era postava mare în care toamna se slobozea mustul din putina cu strugurii zdrobiți și în care acum era pusă la sare carnea de porc ce urma să fie topită după Bobotează. Aprindea o lumânare pe care o lipea cu degetul de capătul postăvii, frângând-o ușor să fie sigură că acolo va rămâne și arunca un bob de tămâie în oala de pământ care se crăpase și nu mai putea să fiarbă o ciorbă la gura cuptorului. Punea un bob de tămâie și în cadelnița purtată de țârcovnic, și tămâia cu ciobul ei pe deasupra postăvii, murmurând o rugăciune către Tatăl nostru. Era gestul prin care ea mulțumea pentru ploile de peste vară care ne dăduseră pâinea cea de toate zilele ce stătea acum sub formă de grâu în hambar sau iarba culeasă de prin roșiile puse acum în sticle căpăcite cu celofan legat cu bucăți rotunde de cauciuc tăiate din camera uzată a roții de la bicicleta Ukraina cu care mergea tata la serviciu, iarbă pe care o culegeam noi, copiii, și o arucam peste gard, la porci. Sau, cine știe pentru ce mulțumea ea?!

  După ce trecea popa, mă trimitea mama să iau pâlnia de umplut cârnați pe care o împrumutase la vecini, la tanti Marița a lu' nea Nae, vecinii de la a doua casă. Ei terminau repede cu cârnații, făceau puțini, erau doar ei doi. Tăiau în fiecare an un purcel mai mic și negru; oricât de mult l-ar fi pârlit și spălat sau frecat cu sare, tot negru rămânea șoriciul, nu-mi venea să-l mănânc. Aveau o casă joasă și una mai mare și mai înaltă, în care intrau rar, o dată fiind de Crăciun, când venea popa cu icoana. Casa joasă era din pământ și intrai în ea doar trecând pragul, nu avea scări. Înăuntru era un miros ciudat, de igrasie amestecat cu fum de la tutunul învelit în bucăți de ziar, pe care-l trăgea în piept nea Nae. În camera unde dormeau aveau două paturi, unul sub geamul mic prin care abia intra soarele și unul lângă sobă. Între capetele paturilor, pe o masă îngustă și înaltă, încerca tanti Marița să aducă un strop de vară înșirând câteva ghivece cu mușcate, învelite în ziar și legate cu arnici roșu. Să nu se deoache!, îmi trecea prin minte. Dar, se deocheau, din mușcatele frumoase ce împodobeau toată vara podul de la fântână, pe care așezau găleata de apă, mai rămâneau niște cioturi ca răgăliile pe care le scoteam vara din Amăradie, când mergeam să prindem pește cu mâna, căutând pe lângă maluri.

 - Stăi colea jos, ete făcui niște zăbic. Ia și murături, ia uite ce tari au rămas gogonelele!, zicea tanti Marița, făcându-mi loc lângă ea.

Intre paturi, pe un scaun acoperit cu ziar ca cel al ghivecelor, o tigaie ca un ceaun mic cu coadă și cu trei picioare, ținea în el cel mai bun și bine rumenit zăbic făcut în postul Crăciunului. Alături, într-o strachină cu galben pe margine, niște gogonele de un verde transparent, te-ndemnau să guști din cel mai grozav ospăț făcut vreodată într-o casă mică, mică, fără scară la intrare.