ÎNGHEȚATA

 M-a bătut mama o dată. O singura dată, da’ rău! Sau bine. Cu cureaua lu’ tataie, făcută din piele groasă de porc. Dădea mama și plângea. Acum, cred că plângea de rușine și durere.

- Să nu mai faci în viața ta! Să nu pui mâna niciodată pe ce nu-i al tău! Mai bine să plângi tu acum, decât să plâng eu mai târziu!, zicea. Dar și ea plângea. Furasem un leu din portofelul negru si crăpat de vechi ce era pe care-l ținea mamaie în buzunarul capotului ei bun și pe care-l îmbrăca rar, de sarbatori, când se ducea cu coșul cu pomană pe la vecini. Era mov cu floricele albe. Îl avea de mult, dar pentru că-l îmbrăca rar, era ca nou pentru ea. Mamaie n-avea șifonier la ea în odaie. Avea un cufăr pe care era prinsă cu șipci o tablă pe care era pictat un papagal colorat și vorbitor, cum văzusem într-un an la bâlciul de la Cordești. Acest cufăr, mare cât cel ales de fata moșului de la Sfânta Vineri, se cam golise de zestrea ei de fată și începuse biata să așeze cu grijă în el batiste și prosoape pentru ,,când o fi să-nchid ochii, maică,,. Și mai avea după sobă un cuier făcut dintr-o scândură vopsită verde, ca ușa și ferestrele odăii, în care erau bătute niște cuie de care atârna puținele haine ce le avea, printre care și capotul cu pricina. Primeam bani de buzunar, dar niciodată nu erau de ajuns. Din poșeta de lac vișiniu a mamei, aia cu toartă scurtă și ramă cu încuietoare aurie, de făcea țac când o închideai, știam că nu pot să iau. Mama știa mereu ce bani are, știa cum vin și cum se duc, avea casă grea. Am crezut eu că mamaie n-o să observe că-i lipsește un leu. Eeee, cum să nu vadă când și ea aduna greu fiecare bănuț; mai vindea un kil de branza, mai unu de lapte, mai un cuibar de ouă de pus sub vreo cloță

Primeam o rație de bani, dar se ducea repede. Păi cum să nu se ducă dacă nea Danev venea aproape în fiecare zi cu înghețată? Păi ce era mai bun pe lumea asta decât înghețata lui nea Danev?

Într-un căruț mai mărișor, pe care-l împingea chiar el, era așezat un butoi de lemn. În interior era așezat un cilindru cu capac făcut din tablă groasă, în care stătea la răcoare cea mai galbenă, mai dulce și mai vanilată înghețată din lume. Între butoi și acest cilindru de tablă era un amestec de gheață și paie, să stea bine, bine și la rece minunea galbenă. Se așeza nea Danev la umbra plopilor din curtea școlii și n-avea timp nici să desfacă pachetul cu cornetele că ne și strângeam ca muștele la miere. Mici, mari, fete, băieți, în pauză era al nostru nea Danev. Vreo două, două recreații și cinci minute de chiul îi erau de-ajuns să umple toate cornetele în timp ce crema galbenă golea cilindrul de tablă văzând cu ochii..

Din când în când , încerca mamaie să ne mai ostoiască pofta de înghețată, dar cine o credea?! - Eeeee, mi-a spus mie Polina că Danev mai pune și ouă clocite în înghețată! Treaba voastra! Polina era nevasta lui nea Danev si fix mamaiei noastre îi povestea cum Danev al ei ia ouăle de sub cloțe și le pune la-nghețata noastră.

Îl mai trădam pe nea Danev la bâlciul Ploștii, a treia duminică după Paști, cînd se făcea bâlci mare, cu tiribombe, cu femeia cu cap de șarpe, cu mîța-n sac, cu vată pe băț și înghețată roz sau verde, funcție de baiadera folosită de stăpânul cilindrului de tablă. Atunci îl trădam pe nea Danev, îmi părea rău, dar voiam să am limba și-n alte culori. Dar cele de alte culori nu erau așa bune, nicidecum! Nu se supăra nea Danev, ne vedea că nu luam de la el, da’ ne ierta! A doua zi, în curtea școlii, la umbra plopilor, tot noi eram mușterii lui.

N-avea nea Danev certificate și autorizații cu antet sofisticat, dar avea cea mai dulce și rece înghețată pe care am mâncat-o vreodată și pe care, o dată, o asortasem cu niște piele tare de porc servită într-un anume fel, așa mai dureros. Și nici noi, copiii, nu aveam un telefon unde să ne reclamăm părinții care ne mai aplicau corecții pentru o educație sănătoasă, crescându-ne și iubindu-ne așa cum au crezut și simțit ei mai bine, nu după manuale și tratate scrise de cercetători englezi care le știu pe toate...