GÂNDURI

   În preajma Paștelui, tundeam oile. Patru aveam și nu erau aceleași în fiecare an. Le tundeam cu niște foarfeci mari și cam ruginite. Niște seu de la una dintre oi era vaselina cu care încerca tata să le ungă după ce le ascuțea pe un rest de piatră de moară.

Când mijea frunza la salcâm, atât cât să facă un pic de umbră, mă ruga mama să o ajut la tunsul mioarelor care trebuiau date la ciobanii ce urcau în pădurile Rușețului. Sub vorba dulce a mamei se lăsau trăntite la pământ de parcă știau că doar bine le va fi după ce scapă de povară. Eu le țineam și mama le tundea. Le simțeam bătăile inimii sub pumnii plini de lână, și tremurul atunci când foarfeca mai apuca și-un pic de piele, colorându-le pe ici, pe colo. Foarfeca lăsa urme umede și parcă un miros gălbui pe lâna tunsă. Ochii mioarelor, mari, limpezi și blânzi, cu gene rare, erau ca jumătățile de clepsidre din care mai curgea o primăvară iar lâna tunsă, plină de scaieți, parcă era o pagină scrisă pe care o rupeai dintr-o carte ce mirosea încă a cerneală.

Vara, puneam toată lâna într-o căruță și o duceam pe toată la Amaradie, făceam un gâldan mare și o spălam. Apoi o întindeam la soare pe malul apei sau pe crengile de la poalele aninilor. Când se usca, o aduceam acasă și o curățam de scaieți. Nu era ușor, buricele degetelor deveneau ca degetarele croitoreselor, cu împunsături mici și dese de ace. Toamna, o înghesuia mama în saci și se ducea cu ea la Vaideeni, la dărăcit și tors. Când se întorcea, parcă fermecați erau sacii ce transformaseră lâna în caiere albe ca spuma laptelui și pufoase ca norii.

Mi-amintesc o iarnă când a tricotat mama cea mei frumoasă rochie din lână albă pentru sora mea. Văzuse modelul la o inspectoare care le predase un curs la o reciclare. O văzuse și atât. A venit acasă și s-a apucat să o tricoteze. N-a fost ușor, dar nu s-a lăsat. Cu cât mai făcea câteva rânduri, cu atât fața mamei era mai luminoasă.

Afară ningea viscolit. Pe faiantă albă a brâului de la sobă, două gutui răspăndeau un miros de acasă. În foc trosneau niște bucăți de lemn pe care, cu o vară înainte, se uscase la soare lâna pe care mama o împletea acum sub forma unei minunate rochii. Tic, tic, tic! Aici Radio București, ora exactă! Vocea din difuzor sparge neclintita clipă ce nu ți-ai fi dorit să lunece vreodată.

Oare ce gânduri puneau mamele în firele ce se împleteau firesc?

Armuri nevăzute de gânduri păzitoare!