ODAIA

     Luam măr cu măr, înveleam pe fiecare într-o bucată de ziar ca și cum l-am fi îmbrăcat pentru gerul ce urma să vină și, apoi, le rânduiam în lăzi de lemn pe care le stivuiam în colțul de după ușa beciului, alături de prazul îngropat pe jumătate în nisip. Adoram toamna târzie când coboram cu mama în beci să pitrocim varza din putină. Treptele din lemn ale scării erau pline cu mușcate încă înflorite, puse la iernat. Jos, în capătul scării, într-o garniță cu fundul spart, ce fusese în tinerețe gazda unor jumări acoperite de untură, ședea un leandru otrăvit, dar cu niște minunate albe flori. Nu aveam curent electric în beci. Deschideam ușile și intram în cea mai întunecoasă și magică odaie. Ca într-un vechi castel parcă eram. Scăpăram chibritul și aprindeam prima lumânare, prinsă între două cărămizi, deasupra lăzilor cu mere. A doua lumânare era lipită de un deget de om mare pe butoiul cu vin. A treia, cu mijlocul strivit, stătea cuminte pe buza putinei cu varză. A patra, cea mai mare, stătea încăpățânată într-o tărtăcuță fără gât, la înălțimea sticlelor de bulion și a borcanelor dulcegărite. 

   Eram de toate când coboram aici. Crăiasa florilor știam că sunt când mușcatelor le aduceam lumina ce intra pe ușile deschise larg, cerberul beciului mă simțeam când mă lăsa mama pe mine să aprind lumânările, făptuitorul celor mai frumoase povești și personaje închipuite de umbrele de pe pereți eram când din cărămizile zidite ieșeau ilene cosânzene și feți frumoși. Dar, cel mai important om al casei deveneam când îmi dădea mama să gust zeama de varză și o dregea după cum spuneam eu. Fix cât ziceam eu mai punea mama în putină. Ba cât apuca-ntre degete, ba o lingură jumate, ba trei vârfuri de cuțit... Odaia cea mai întunecoasă devenea, când coboram cu mama să pitrocim varza, cel mai frumos palat.