Liliana Buruntia

                                                                   Eu am rămas în cameră pentru că nu aveam cravată de pionier și nici fustiță neagră, plisată, ce se-ncingea cu o centură lată care se-nchidea cu stema țării. Am așteptat să se termine festivitatea de deschidere a taberei și înălțarea drapelului pe un catarg. De fapt, m-am tot plimbat cu trenul, și eu, și patul pe care mi-l repartizaseră fetele mai mari. Paturile erau lipite două câte două, iar doamna cu coc avea un separeu făcut din placaj lucios ca scaunele de la cantină, chiar în mijlocul acestui dormitor imens.     Când afară au încetat să se mai audă cântecele patriotice, dormitorul s-a umplut de fete gălăgioase și fețe zâmbitoare. Patul de lângă mine era ocupat de o fată mai mare, prin clasa a șaptea. Avea părul roșcovan, fața plină de pist...

           Nu împlinisem încă șapte ani când am văzut pentru prima dată marea. Tocmai terminasem clasa întâi când am plecat în tabără, la Năvodari. Două bilete veniseră la școala noastră și le cumpărase mama pentru mine și frate-miu. El era mare și foarte responsabil, tocmai terminase clasa a treia. Erau serii de optsprezece zile bătute pe muchie, dar mie mi s-au părut mai lungi ca toate zilele de post. Mama, împreună cu soră-mea, ne-au pregătit bagajul într-un singur geamantan. Unul aveam, din carton presat maro și cu căptușeala de hârtie în carouri de nuanțe verzi. Și chiar de am fi avut două, mama tot unul ne-ar fi dat, eu nu eram in stare să car unul. Din sutele de copii care umpleau trenul special de dus copiii la Năvodari, îl cunoșteam doar pe frate-miu de care a început să-mi fie dor când mama a rămas pe peronul gării, iar el era dus într-un alt vagon cu detașamentul lui.       Eram copleșită, pierdută între niște copii mult ...

     Duminică, trecut de amiază. E liniște. Deși e cald, pisoiul doarme făcut covrig. Cred că mă încearcă plictiseala. Spun "cred" pentru că nu știu cum e să mă plictisesc cu mine. O fi vreun semn. Gândul îmi zboară la vacanța încă neplănuită. Mai bine așa, îl pot trimite peste mări și țări, merită o vacanță unde poftește, chiar dacă, uneori, e paralizat de neputințe. Privesc în gol. Dincolo de hăul ăsta, am niște tărâmuri unde oamenii nu poartă măști, și nici nu au insomnii. Se plimbă seara pe câte-o faleză și se îmbrățișează, râzând, când se întâlnesc. Sau stau la taină în fața tavernelor spunând povești și bând ouzo într-un scăpătat de soare. Sau își dau mâinile încerând să urce împreună pe un munte. Însă, ceva s-a schimbat. La noi, la oameni s-a schimbat. Teiul la fel a înflorit, furnica tot în mușuroi trăiește, puii de rândunică tot în cuib așteaptă până fac aripi.                      Despre smerenie și al...