O ZI


 
  Duminică, trecut de amiază. E liniște. Deși e cald, pisoiul doarme făcut covrig. Cred că mă încearcă plictiseala. Spun "cred" pentru că nu știu cum e să mă plictisesc cu mine. O fi vreun semn. Gândul îmi zboară la vacanța încă neplănuită. Mai bine așa, îl pot trimite peste mări și țări, merită o vacanță unde poftește, chiar dacă, uneori, e paralizat de neputințe. Privesc în gol. Dincolo de hăul ăsta, am niște tărâmuri unde oamenii nu poartă măști, și nici nu au insomnii. Se plimbă seara pe câte-o faleză și se îmbrățișează, râzând, când se întâlnesc. Sau stau la taină în fața tavernelor spunând povești și bând ouzo într-un scăpătat de soare. Sau își dau mâinile încerând să urce împreună pe un munte. Însă, ceva s-a schimbat. La noi, la oameni s-a schimbat. Teiul la fel a înflorit, furnica tot în mușuroi trăiește, puii de rândunică tot în cuib așteaptă până fac aripi.                    
 Despre smerenie și altruism a fost pericopa zilei de azi. Din care, oare, îmi lipsește? N-am de ajuns niciuna. Și nu știu cum să fac...
  Am primit în dar o carte. În fiecare zi a anului citești câte un pasaj. Pasajul de azi, 5 iulie, Cine ne va prăvăli nouă piatra?

,,Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au venit la mormânt foarte de dimineață, și ziceau între ele:,, Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?,,-dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată, și era foarte mare,,

 Smerenie și altruism. Niciuna n-am. Cine-mi va prăvăli mie piatra?

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Imagine
        ANI                                                                            -  Andrei, câți ani ai? l-am întrebat pe pruncul meu într-un taifas de-al nostru, când el descoperea lumea și eu o redescopeream prin el. - Am doi giumate! primesc răspunsul foarte serios. Da’ une sunt, mama, une sunt? m-a întreabat cu cea mai curioasă voce și cei mai întrebători ochi, în timp ce parcă și mânuțele cu degețelele răsfirate puneau aceeași întrebare. - Aici sunt mama, aici! am răspuns râzînd de naivitatea, dar și profunzimea întrebării, în timp ce brațele mele strângeau la piept dovada celor mai frumoși doi ani jumate din viața mea de până atunci, cufundându-mi fața în părul negru și cârlionțat cu miros de Andrei. Inima lui bătea lîngă inima mea și amîndouă în tandem cu o inimioară ce se pregătea să vină pentru a forma cel mai minunat careu de inimi, o familie. Încet, cu fiecare clipă, anii au venit, s-au așezat la locul lor. Degețelele, odată răsfirate, s-au făcut mari, adunând î
Citiți mai multe
Imagine
   GIUVAERELE COPILĂRIEI   Cele mai frumoase coronițe le-mpletea mama din trandafirii ce creșteau, mai mult sălbatic, la colțul casei babei Măria, acolo unde se termina pridvorul dinspre drum. Niște trandafiri albi și cu un parfum discret, pe care ni-i aducea stăpâna pridvorului ca pe-o ofrandă, fără să-i cerem, și pe care îi curăța mama de spini, ne împodobeau frunțile când eram strigați de la prezidiul serbării de sfârșit de an. Era doar începutul. Cu prima zi de vacanță redescopeream atelierele de giuvaere din zăvoi, din Rogojina, din vârful Tarniței sau chiar din curtea casei.   Cele mai reușite coronițe se făceau din margarete sălbatice printre care așezam frumos niște margarete mai mici și mai firave. Așa mi se păreau florile firave ale mușețelului, ca surorile mai mici ale margaretelor cu miezul ca un bănuț galben și perfect.     La gât purtam lănțișoare cu zalele din tijele păpădiilor, efemeridele care plecau cu vântul în cele patru zări.     Rochița avea în piept cea mai minu
Citiți mai multe
Imagine
 ÎNGHEȚATA  M-a bătut mama o dată. O singura dată, da’ rău! Sau bine. Cu cureaua lu’ tataie, făcută din piele groasă de porc. Dădea mama și plângea. Acum, cred că plângea de rușine și durere. - Să nu mai faci în viața ta! Să nu pui mâna niciodată pe ce nu-i al tău! Mai bine să plângi tu acum, decât să plâng eu mai târziu!, zicea. Dar și ea plângea. Furasem un leu din portofelul negru si crăpat de vechi ce era pe care-l ținea mamaie în buzunarul capotului ei bun și pe care-l îmbrăca rar, de sarbatori, când se ducea cu coșul cu pomană pe la vecini. Era mov cu floricele albe. Îl avea de mult, dar pentru că-l îmbrăca rar, era ca nou pentru ea. Mamaie n-avea șifonier la ea în odaie. Avea un cufăr pe care era prinsă cu șipci o tablă pe care era pictat un papagal colorat și vorbitor, cum văzusem într-un an la bâlciul de la Cordești. Acest cufăr, mare cât cel ales de fata moșului de la Sfânta Vineri, se cam golise de zestrea ei de fată și începuse biata să așeze cu grijă în el batiste și proso
Citiți mai multe