SOARELE MEU (I)

   

     Nu împlinisem încă șapte ani când am văzut pentru prima dată marea. Tocmai terminasem clasa întâi când am plecat în tabără, la Năvodari. Două bilete veniseră la școala noastră și le cumpărase mama pentru mine și frate-miu. El era mare și foarte responsabil, tocmai terminase clasa a treia. Erau serii de optsprezece zile bătute pe muchie, dar mie mi s-au părut mai lungi ca toate zilele de post. Mama, împreună cu soră-mea, ne-au pregătit bagajul într-un singur geamantan. Unul aveam, din carton presat maro și cu căptușeala de hârtie în carouri de nuanțe verzi. Și chiar de am fi avut două, mama tot unul ne-ar fi dat, eu nu eram in stare să car unul. Din sutele de copii care umpleau trenul special de dus copiii la Năvodari, îl cunoșteam doar pe frate-miu de care a început să-mi fie dor când mama a rămas pe peronul gării, iar el era dus într-un alt vagon cu detașamentul lui. 

    Eram copleșită, pierdută între niște copii mult mai mari decât mine, necunoscuți, și cu un frate rătăcit într-un tren imens pe geamurile căruia fluturau zeci de cravate de pionier. Mama o rugase pe doamna care mă însoțea pe mine, o profesoară cu coc, de la o școală din Mischii, un sat departe rău de-al meu, să aibă grija mea, dar...doamna ne mai număra din când în când și atât, zâmbea satisfăcută că ieșeam la număr. După o noapte și-o juma' de zi, am coborât din tren pe un peron necunoscut, înconjurată de și mai mulți necunoscuți. Deodată apare soarele meu de mână cu un profesor tânăr și frumos. Eram salvată, soarele meu nu mă uitase, mă căuta să vadă de mi-e bine. Mi-era acum, că îl vedeam, dar nu scăpam nicicum de senzația că încă merg cu trenul. Trei zile am tot călătorit așa.

    În stațiunea Albatros am fost cazați. Erau niște clădiri albe, cu un etaj sau două și cu niște dormitoare imense, două zeci și cinci-treizeci de paturi aliniate ca într-o cazarmă. Fiecare pat avea și un dulap de haine. Foarte bucuroasă am fost când m-am putut întinde pe un pat. De dulap nici nu mă sinchiseam, oricum hainele nu erau cu mine. Bucuria mea nu a durat prea mult, doamna cu coc ne-a ordonat să ne schimbăm în uniforma de pionier și să ieșim afară, la un careu unde va avea loc deschiderea taberei. "Doamne, ce mă fac?" Eu încă nu eram pioner și nu aveam această uniformă. 

    -Tu ce faci? De ce nu te schimbi? țipă la mine doamna cea cu coc. 

    Simțeam cum o pisică îmi mănâncă limba și cum ochii se transformă în izvoare. Și, doar o rugase mama să aibă grija mea. 

    -Care ți-e dulapul? mă ia la rost doamna cu coc, în timp ce se îndreaptă către locul din perete unde erau vestiarele și de unde venea un miros înțepător de dezinfectant. 

    Pe ușă intră profesorul cel tânăr și frumos, alături de soarele meu, în brațe cu hăinuțele mele. Doamna cu coc devine dintr-o dată lapte și miere, râzând cu gura până la urechi de care erau agățați niște cercei mari de aur în formă de ancoră. Profesorul cel tânăr și frumos îmi așează hainele în dulapul gol, în timp ce soarele meu se apropie de mine. 

    -Nu mai plânge că mă faci de râs! îmi șoptește frățește la ureche.