O TOAMNĂ

 Poc, poc, poc... Desculț, cu pantalonii suflecați și mânecile cămășii așijderea, bărbatul lovea sacadat cu ciocanul în cercul de fier ce trebuia să strângă bine doagele butoiului. De câteva zile, în jurul fântânii, apăruseră două putini și un butoi, scoase din pivniță si din beci. Putinile erau așezate una lângă alta, pline cu apă limpede ce se încălzise binișor la soare și care parcă tremura ușor când o priveai. În putina mai mică se înecaseră trei muște și două viespi, și pluteau pe deasupra apei împreună cu o frunză uscată de vie. Un păianjen pusese stăpânire pe putina mai înaltă și făcuse o pânză firavă peste luciul apei, între două doage. În jurul vaselor așezate pe nisip erau pete de apă ce se asemănau cu niște hărți ale unor țări imaginare în care urmele tălpilor goale ale bărbatului dăduseră forma unor munți sau lacuri. 

 In jurul fântânii plutea un miros dulceag de struguri amestecat cu un ușor iz de alcool oțetit ce răzbătea din vasele de lemn. Bărbatul, așa cum împingea cercurile de fier pe pântecul mare al butiei și se chinuia să le pună pe urmele decolorate de pe doage, semăna cu o croitoreasă hotărâtă să îmbrace o femeie căreia îi făcuse o rochie prea mică.

 - Machea s-or fi umflat putinile ăștea, că nu mai curge apă din ele? își întreabă femeia bărbatul, în timp ce înnoda pănușele a două drugi mari de porumb pe care le agăță de prispa făcută din nuiele împletite a hambarului de porumb, așezat un pic mai la vale de fântână. Hambarul era plin cu porumb nou, drugi galbene stăteau unele peste altele, până aproape de tavanul hambarului. Fusese gol acum câteva zile, chiar își făcuse cuibar o găină ce ouă într-o târnă fără o toartă, aruncată într-un colț al hambarului. Se mai ascundeau și copiii când se jucau pitulușu, săltându-se ușor peste pridvorul hambarului.

- Păi o să udăm varza cu apa din ele, zise bărbatul printre dinții cu care rupea o fâșie de papură cu care petecea butoiul.

-Țață Mariță, bună ziuă! O femeie mărunțică, vecină la a doua casă, băgase capul pe poarta curții celor doi. Vii și la mine la cules de vie? Mâine culeg!

- Doamne, ia-mă, ce vorbă e aia!? Păi cum să nu viu, fă? I-auzi la ea! răspunse femeia parcă supărată că cineva s-ar îndoi de ajutorul ei.

- Așa, că de-aia.... Mă duc să-i spui și lu' țața Venița... Da' mata când culegi? întrebă femeia făcând un pas în curtea oamenilor. 

-Joi. răspunse scurt gazda lăsând treaba cu porumbul, înintând spre poartă. Trecu pe lăngă putina mai mică, luă cu o mână apă cât îi încăpu în căușul palmei și-și înmuie palmele uscate cu degetele negre de la niște nuci. Da' câți oamini ai? întrebă curioasă câți tovarăși de cules va avea.

- Cinci. Și cu mata șasă. Mă duc, că trebuie să tai ș-o rață, o fac cu varză. Ciorbă nu fac că se varsă pe-acolo, prin coș...zise vecina dezvinovățindu-se de pe acum că nu va avea ciorbă la masa de mâine. Auzi, da' să iei mata și-un coș, că n-am să vă dau la toți în ce să culegeți, zise femeia cu capul întors spre țața Marița ce venea în urma ei, conducând-o spre poartă.

-Lasă că iau o găleată, că i-a pus al meu o toartă din sârmă, că să rupsese...

Poarta se închise în urma vecinei. Poarta era doar așa, de formă, să contureze micul univers al fiecăruia, dar, rămânea deschisă pentru ajutorul venit atât de firesc.