ZÂNA MĂSELUȚĂ - DOCTORUL CARA

 În semiîntunericul sălii de așteptare se zărea o bătrânică așezată pe un scaun. Broboada ce-o purta pe cap era trasă mult peste o falcă umflată. Se legăna ușor și mai gemea câteodată din cauza durerii ce o chinuia de mai bine de o săptămână. Ce nu încercase?! Și-a pus în ureche un grăunte de usturoi, a înghițit și niște nasturi d-ăia de aveau desenat pe ei un A, s-a tras cu gaz pe tot obrazul, ba s-a și spurcat trăgând fum din țigarea lu' ăl bătrân, c-așa îi zisese un vecin, să țină în gură fum de țigară și-i trece. Nimic, nimic nu pricepuse, ba s-a mai și înecat cu fumul de la "iarba dracului". Acum venise la dom' doctor, i-a spus o nepoată că e om priceput și cumsecade. Adusese și cinci ouă, le legase într-o batistă bărbătească și abia aștepta să intre la el, nu mai închisese un ochi de două zile. 

  Din cabinet se auzeau zgomote ciudate și voci vesele de copii. Mai erau trei copii și aci, lângă ea, și n-aveau stare deloc. Ba ieșeau și intrau pe ușa mare ce venea de afară, ba trăgeau cu ochiul pe geamul de la laboratorul de analize care era lângă cabinetul stomatologic, ba, dacă stăteau pe scaun, își bălăngăneau picioarele ce nu ajungeau la podea, făcând ca scârțâitul scaunelor să o scoată din minți, parcă accentuându-i durerea. 

 Copiii veneau de drag, doctorul era cel mai bun prieten al lor. Doar ce terminase facultatea și venise stomatolog în sat. Era tânăr și frumos. Din primele zile invitase copiii de la grădinița de peste drum să vină și să-i viziteze cabinetul stomatologic. Printre ei, eram și eu. Ne-a primit cu o grămadă de surprize. Fiecare dintre noi a primit câte un dințișor de plastic, câte o cutiuță mică și colorată în care fuseseră te miri ce materiale folosite în cabinet, o periuță de dinți și o mică ciocolată sub formă de semilună. Dar, bucuria cea mai mare a fost când ne-a arătat cum ne ridică și ne coboară scaunul pe care ne așezam nerăbdători așteptând-o pe Zâna Măseluță. Și "avionul" care ateriza ușor pe dințișorii noștri devenise ceva banal, doctorul știa cel mai bine ce ne place și voia neapărat ca zâmbetul copiilor să fie precum o rază de soare. Pe toți ne-a învățat să mânuim periuța primită în dar și unsă cu pasta de dinți Cristal. Pe toți ne trecea într-un registru mare ce ocupa aproape întreg biroul așezat după ușa ce dădea în sala de așteptare.

  Din când în când, se deschidea ușa, bătrâna ridica ochii de pe linoleumul verde cu care era acoperită podeaua, în speranța că va scăpa de durere. Mai ieșea câte un copil sau intra căte un matur să probeze dantura făcută de domnul Marian, tehnicianul cu mâini de aur care făcea niște danturi "ca noi".

Intr-un târziu, se deschide ușa în cadrul căreia se ivește Doctorul Cara. Pe lângă el, copiii din cabinet ies iar cei care-i ținuseră companie bătrânei dau năvală în cabinet.

- De ce stați pe întuneric, cine a stins becul? întreabă doctorul pe cei din sala de așteptare, uitându-se la becul din tavan, în timp ce apasă întrerupătorul.

- Dracii ăștia de copii, dom' doctor, că nu stau mereu deloc și io nu mai poci de durere! zice femeia ce dă să se scoale de pe scaunul ei.

-Eeee, unde-ai văzut mata copil cuminte și babă frumoasă? răspunde cu o întrebare doctorul, zâmbind parcă disprețuitor timpului care nu se poate pune cu copilăria. Închise ușa după copiii care intraseră în micul univers al doctorului.

Femeia se mută resemnată pe scaunul de lângă ușă, gândindu-se că, într-adevăr, nu se mai privise de mult în oglinda din cui.