BALANȚA

 

- Ia țâne d-ici! Țâne bine, că ț-am spus să iei la pachet! Tu, nuuu, ai luat vărsată, de stau acu' s-o cântăresc, de-mi arde buricele deștelor când pun mâna pe ea! zise femeia oțărâtă că nu reușea singură să cântărească exact soda caustică pentru săpun, adăugând câte puțin pe talerul balanței substanța albă și toxică, potrivind pe unul dintre talere un kilogram, dar nereușind să egaleze perfect cele două brațe.

- Nu ț-am spus, fă, că n-avea decât vărsată! încerca bărbatul să se scuze, în timp ce lua din mâna femeii cârligul balanței pe ale cărei talere era o greutate de un kilogram și pe celălalt o movilă de un alb lucios. 

- Ai spus... bodogănește în continuare femeia. Ușșș d-aci, venirăți repede și voi, rămăsărăți nemâncate! 

Prin ușa deschisă a bucătăriei de vară, pe care fumul scos de focul făcut în vatră nu se hotăra dacă să iese definitiv sau să se întoarcă înapoi, un cocoș cu creasta mare și roșie la care asorta o coadă arcuită din pene negre și două gheare parcă prea mari, însoțit de o găină albă ca zăpada de prin curte, căutau câteva boabe de grâu căzute din sacul pe jumatate plin, ascuns după ușa deschisă.

- Ia mătura și mătură bine ici, o fi căzut vreun bob de sodă, de-l mănâncă proastele astea și mor.

 Mă ridic de pe scăunelul pe care stăteam ghemuită la căldura focului pe care puneam lemne, dau drumul caierului de fum din care făceam nestingherită tot felul de personaje, mă strecor cu grijă printre oalele pline cu untură veche și osânză rămasă de la Crăciun, găleata cu apă, strachina cu sare grunjoasă, ceaunul mare ce păstra pe margine cercuri verzui de la săpunurile din anii trecuți, ziarul pus pe jos pe care erau întinse frunze uscate de pelin, iau mătura și strâng câteva boabe imaginare de sodă caustică ce ar fi putut cădea pe jos.

- Ce strângi, să pui pe foc! continuă mamaie cu sfaturile. Toată lumea trebuia să facă exact cum spunea ea. Era ziua în care se făcea săpunul cu care mama ținea toată casa lună și bec. Bucătăria de vară era transformată într-un adevărat laborator în care mamaie era chimistul șef. Tataie dispăruse, știa că, dacă ar fi vrut, mamaie ar fi găsit iarăși un motiv de nemulțumire prin care să-și dovedească superioritatea față de cei care habar nu aveau de această îndeletnicire. Terminase de cântărit soda, o pusese într-un lighean. Noi n-aveam balanță, o împrumutase mamaie de la tanti Ioana a lu' nea Gogu. A doua zi, la ea trebuia să meargă mamaie și să-i facă săpunul. Avea programări pe o săptămână întreagă, toți o chemau să le transforme resturile unsuroase în bucăți mari de săpun. Se mai întâmpla să nu se facă și să nu se închege după ce s-a răcit și bucata mare de săpun să nu plutească în leșia maro ce mustea pe marginile ceaunului, dar, nicidecum nu era mamaie de vină. 

- Păi dacă ați trecut pe lângă ceaun și v-ați mirat, de-aia nu s-a-nchegat! L-ați deocheat! Așa se scuza mamaie când era chemată să refacă rețeta pe care numai ea o știa și care, cu siguranță, a două oară era un succes.

 Acum, balanța stătea strâmbă agățată într-un cui. Aproape dreaptă și egală era numai mânuită de mamaie. Sau așa i se părea ei. Și mie.

 Mai văzusem odata pe cineva cu o balanță în mână. Era un basorelief pe frontispiciul unei clădiri din Craiova, unde am intrat cu mama să copieze niște acte. Într-o sală mare, multe femei rujate și cu unghiile lungi și roșii, băteau niște litere albe așezate pe niște butoane negre. Când literele se înșirau până se termina rândul, doamna care apăsa butoanele, supărată parcă împingea rândul s-o ia de la capăt.

Tot atunci, în curtea aceleiași clădiri, am văzut pentru prima dată câțiva bărbați îmbrăcați la fel, în haine gri cu dungi albe. Mama m-a strâns mai tare de mână când am trecut prin dreptul lor. 

 Doamna care era cocoțată sus, sub streașina clădirii unde se copiau acte, era legată la ochi, purta o rochie lungă și talerele balanței pe care o ținea cu mâna întinsă erau perfect egale. Oare se pricepea să pună sodă caustică atât cât trebuie pe unul dintre talere?