BUNELE

    Am avut două bunici. Mamaia Marița și maia Anica. Cu mamaia am crescut, de la ea am învățat să fac mămăligă, altfel nu m-aș fi putut mărita. Tot de la ea am învățat să cânt Prohodul Domnului din Vinerea Mare, să împletesc ciorapi într-un cârlig de lemn și cât cheag să pun pentru un geac de brânză. Ea mă dădea pe păr cu gaz, să crească firul sănătos, fără păduchi. Tot ea-mi făcea pe plita sobei cea mai bună azmă de pâine și cele mai mălăiețe pere șorțul ei le ascundea. ,, Mai faceți, mumă, un copil, doi, că prea îi faceți frumoși și deștepți!,, Așa-mi zicea mamaia spre asfințitul vieții ei și începutul maternității mele. Râdeam, ce știe mamaia?! Nu bănuiam cât e de înțeleptă, că timpul meu îi va da dreptate ei. Trei copii a născut și a crescut mamaie, așa cum a putut și cum s-a priceput. Și-n fiecare dintre noi a pus câte ceva.

   Maia Anica a făcut și a crescut cu tataia Ion unsprezece copii, dar mari i-a făcut singură. Mari și oameni. Tataia Ion a lăsat-o văduvă tânără, băiatul cel mare încă nu terminase Normala. 

    Pe la noi venea rar. Ducea cu ea un geamantan din carton maro, încins cu o curea ce-l închidea în locul clapetelor defecte. Era ușor ca fulgul geamantanul în care se afla o fustă, un flanel albastru închis cu nasturi, o cămașă de noapte cusută chiar de ea, asemeni fustei, și câteva perechi de ciorapi lungi ce se terminau cu o jartea. Fusese croitoreasa satului, cosea pentru preoteasă și pentru nevasta morarului. Din restul peticelor ce îi rămâneau de la preoteasă făcea pentru copii câte o cămășuță pentru Paști. Morărița nu-i lăsa un petec, o plătea cu câte-o strachină de mălai amestecat cu nisip. ,, Nu mai mesteca, mama, înghite așa, nemestecat!,, le răspundea biata copiilor când i se plângeau că mămăliga cu nisip scârțâie-ntre dinți.

   La noi stătea doar câteva zile, deși mi-aș fi dorit mereu să stea mai mult. Dormeam cu ea. Și îmi plăcea că părul ei nu mirosea a gaz. A venit într-o primăvară și ne-a făcut gogoși din flori de salcâm, cele mai bune si pufoase. Și m-a lăsat s-o piaptăn. Era maia păpușa mea. Avea părul mai încărunțit ca al mamaiei care și-l pieptăna singură, cu un anume ritual, nelăsând pe nimeni să se atingă de podoaba ei.

  Maia stătea cuminte sub mângăiatul degetelor mele, îi vedeam ochii mijiți de plăcere și zâmbetul în oglinda ce i-o pusesem în poală. Îi plăcea că o răsfăț, cine știe unde era atunci cu gândul?! De fiecare 1 Iunie îmi vine-n minte oglinda asta fermecată în care se oglindea fața și zâmbetul unui copil, zâmbet pe care, de multe ori îl regăsesc în ochii verișorilor mei cu rădăcini în maia Anica.