TURMA

      Cu fața unui bărbat ce avea perciuni favoriți și sprâncene stufoase semăna bătătura din fața porții noastre. Mutra serioasă începea de la gulerul cămășii închipuit de ulucile albe ale gardului și se termina în drumul asfaltat ce închipuia cozorocul de la șapcă. Într-o primăvară am văzut asta, când ne-am cocoțat pe poarta ce ere hotar între două universuri. Stăteam agățați cu picioarele sprijinite pe ștacheții încrucișați în X, ținând degetele strânse pe vârfurile albe și ascuțite ale ulucilor de lemn. Atât de strâns țineam uluca porții încât și unghiile noastre parcă erau date cu var. Treceau oile ceapeului, trecuse iarna și plecau care pe unde, peste vară erau stăpânele Tarniței sau Rușețului. Când auzeam talăngile, ieșeam fuga la poartă să le vedem. Veneau ca un tăvălug, călcau totul în picioare. Stăteam cuminți, una cu poarta. Doar lanțul scurt care ținea loc de cheie se bălăngănea ușor, în tandem cu talăngile oilor. Unele oi erau tunse, costelive și ciupite pe spinare de foarfeca ce le lăsase slobode de lână, altele nu apucaseră să fie tunse și duceau cu ele urmele cornecilor din toamna trecută. Toate însă lăsau în urma lor un miros greu de bălegar. Și mai lăsau mii de pistrui pe fața serioasă a bărbatului întins pe jos, în fața porții. Perciunii favoriți din troscot se mai subțiau cumva, mioarele umblau un pic și la sprâncenele din pir. Ochii bărbatului, întruchipați de două bălți uscate, priveau de-acum un pic sașiu. 

    Toamna, când se întorceau în saivanele ceapeului, toate oile erau la fel, la fel de mari, la fel de albe sau de gri. Miei, care-n primăvară behăiau rătăciți prin turma mare, erau mari și serioși, lăsaseră zburdălnicia undeva, pe câmpuri.

Atunci, copilul ce eram a priceput cum trece vremea. 

Și gulerul cămășii, închipuit în primăvară de ulucile albe, era acuma gri. Și trăsăturile feței nu mai erau așa de clare ca în primăvară, căci timpul șterge multe...