FĂRÂME

 Trei lucruri erau musai de făcut până în Crăciun.

 La începutul Postului, toate oalele se fierbeau în leșie de săpun sau se frecau bine cu cenușă din vatra casei. Până în Ajunul Crăciunului, când forfoteau sarmale, oalele fierbeau ciorbe de praz acrite cu zeama rece din putina cu varză sau fasole pestriță adunată bob cu bob la începutul toamnei. Cum Doamne, iartă-mă să te spurci, mă creștine, și să mănânci de dulce în postul Nașterii Mântuitorului? se crucea mamaie deși știa că ea e singura care ducea la bun sfârșit această binecuvântată penitență până după Liturghia din ziua Crăciunului, atunci când se întorcea de la biserică așa, ca un apostol al familiei și-al casei.

 Cu câteva zile bune înainte de Crăciun, scoteam salteaua de pe patul din camera mică și cu ușă verde a bunicilor, o desfăceam la un capăt și, după ce scoteam din ea paiele tocate ce ne odihniseră un an de zile, o umpleam cu bucăți mici de vară mirositoare sub forma unor paie noi și de un galben în care regăseam soarele dogoritor. Ține bine să îndes ca lumea, că săriți pe ea de două ori și aia e, dă omu'cu curu' de scândură când s-o așeza! mă apostrofa mamaie când scăpam din mâini colțul de iută aspră al saltelei căreia-i venea de hac mamaie cusându-i marginea cu un ac mare făcut de tataie dintr-o sârmă groasă.

 În ziua când primeneam salteaua, mama văruia bucătăria și odaia bunicilor. Dădeam jos de pe peretele dinspre răsărit al odăii velința în culori dungate, icoana cu Precista și trei tablouri cu fotografii îngălbenite lipite unele lângă altele. Înmuia mamaie un colț de cârpă într-un pic de motorină și ștergea ramele tablourilor vechi și cariate pe sub vopseaua ce amintea de-o vară pierdută, un verde scăpătat. Ici e soacră-mea la bâlci, broboada asta de-o are pe cap mi-a dat-o mie. Colea e cumnata Ioana mireasă, ete săraca ce rochie scurtă avea, c-a-mprumutat rochița de mireasă de la vară-sa... Ici e frate-miu Mitică când s-a angajat la București și ș-a luat și el un costum, ici e cuscra și cu mine la băi, la Săcelu, colea e moș'tu Sandu, mânca-l-ar mama, că mureau fetele dupe el,... Și ici e cumnatu' Ion, săracu', plecat pe front, de nu s-a mai auzit nimic de el. De focu' lui s-a dus și biata soacră-mea, că de nu l-a pomenit... Încet, încet, trecând cu cârpa peste geamul ce acoperea fețe pe care nu le știam, dar cu care născocisem povești nemuritoare, mamaie vorbea cu fiecare-n parte, mângâindu-l cu privirea, scoțând din când în când câte un oftat. Toți cei din tablouri erau parcă acolo, stând umăr lângă umăr la taifas cu noi sau între ei, ocrotiți de Precista agățată în cuiul cel mai de sus, pe velința în dungi colorate.

 Odaia se umplea de amintiri, de oameni dragi ce miroseau a paie, a var, a leșie de săpun și un pic a motorină.