Liliana Buruntia

  - Ia țâne d-ici! Țâne bine, că ț-am spus să iei la pachet! Tu, nuuu, ai luat vărsată, de stau acu' s-o cântăresc, de-mi arde buricele deștelor când pun mâna pe ea! zise femeia oțărâtă că nu reușea singură să cântărească exact soda caustică pentru săpun, adăugând câte puțin pe talerul balanței substanța albă și toxică, potrivind pe unul dintre talere un kilogram, dar nereușind să egaleze perfect cele două brațe. - Nu ț-am spus, fă, că n-avea decât vărsată! încerca bărbatul să se scuze, în timp ce lua din mâna femeii cârligul balanței pe ale cărei talere era o greutate de un kilogram și pe celălalt o movilă de un alb lucios.  - Ai spus... bodogănește în continuare femeia. Ușșș d-aci, venirăți repede și voi, rămăsărăți nemâncate!  Prin ușa deschisă a bucătăriei de vară, pe care fumul scos de focul făcut în vatră nu se hotăra dacă să iese definitiv sau să se întoarcă înapoi, un cocoș cu creasta mare și roșie la care asorta o coadă arcuită din pene negre și două gheare parcă...

     Știam podul casei bunicilor cu ochii închiși, nici nu trebuia să fie luminat. De multe ori, nici nu mai punea mamaie scara, ne lua în brațe, apoi ne așeza picioarele pe umerii ei și ne vâra în pod ca-n gura unui căpcăun flămând și întunecat. Clipeam de două ori din ochi și gata, toate se vedeau mai limpede, toate erau la locul lor așa cum le  așezasem la sfârșitul verii. Funiile de ceapă și usturoi împodobeau căpriorii ce purtau ca pe o căciula țigla ninsă de sub care, vara, ieșeau viespi nesuferite. Iarna era mai liniște, zăpada parcă astupa orice zgomot ce venea de afară. Și nici viespile nu erau prea curioase de vizita noastră.     Prin gura podului pătrundea căldura și lumina din bucătărie. Atârnată de o grindă, învelită într-un cearceaf decolorat prin care i se zăreau coarnele, steaua aștepta cuminte să o facem parte din colind. - Dați jos o funie de ceapă! Și vezi să nu care cumva să calcați pe nuci, să nu le spargeți! Ia pune-n strachina asta câ...

     Nu știu, nu-mi mai amintesc dacă duminica era ziua când ningea pentru prima dată, dar, sigur, ziua în care ningea prima dată era ca o duminică. Norii joși parcă se sprijineau pe crengile golașe ale gutuiului nostru de la poartă. Știam că va ninge. Nu ne spunea cineva anume, dar pițigoii, așezați pe firele ce legau doi stâlpi de telegraf, parcă își primeneau penele pentru a primi imaculata lumii. Cu gesturi repezi și gălăgioase își pieptănau cu grijă penele cu care petrecuseră o vară.     Primii fulgi parcă statuseră înghesuiți într-un balon de săpun ce se spărgea deasupra satului, și nu-și găseau drumul spre pământ, bezmeticind în sus și-n jos, nehotărâți dacă să se mai zbenguie un pic sau să se lase mistuiți de hrăpărețul ce înghite tot.     Iarna, se întuneca devreme, mai ales la prima zăpadă. Peste drum de casa noastră era un bec mare atârnat deasupra drumului. Ziua nu-l lua nimeni în seamă, dar în noaptea când ningea pentru prima dat...

      Luam măr cu măr, înveleam pe fiecare într-o bucată de ziar ca și cum l-am fi îmbrăcat pentru gerul ce urma să vină și, apoi, le rânduiam în lăzi de lemn pe care le stivuiam în colțul de după ușa beciului, alături de prazul îngropat pe jumătate în nisip. Adoram toamna târzie când coboram cu mama în beci să pitrocim varza din putină. Treptele din lemn ale scării erau pline cu mușcate încă înflorite, puse la iernat. Jos, în capătul scării, într-o garniță cu fundul spart, ce fusese în tinerețe gazda unor jumări acoperite de untură, ședea un leandru otrăvit, dar cu niște minunate albe flori. Nu aveam curent electric în beci. Deschideam ușile și intram în cea mai întunecoasă și magică odaie. Ca într-un vechi castel parcă eram. Scăpăram chibritul și aprindeam prima lumânare, prinsă între două cărămizi, deasupra lăzilor cu mere. A doua lumânare era lipită de un deget de om mare pe butoiul cu vin. A treia, cu mijlocul strivit, stătea cuminte pe buza putinei cu varză. A patra...

  Poc, poc, poc... Desculț, cu pantalonii suflecați și mânecile cămășii așijderea, bărbatul lovea sacadat cu ciocanul în cercul de fier ce trebuia să strângă bine doagele butoiului. De câteva zile, în jurul fântânii, apăruseră două putini și un butoi, scoase din pivniță si din beci. Putinile erau așezate una lângă alta, pline cu apă limpede ce se încălzise binișor la soare și care parcă tremura ușor când o priveai. În putina mai mică se înecaseră trei muște și două viespi, și pluteau pe deasupra apei împreună cu o frunză uscată de vie. Un păianjen pusese stăpânire pe putina mai înaltă și făcuse o pânză firavă peste luciul apei, între două doage. În jurul vaselor așezate pe nisip erau pete de apă ce se asemănau cu niște hărți ale unor țări imaginare în care urmele tălpilor goale ale bărbatului dăduseră forma unor munți sau lacuri.   In jurul fântânii plutea un miros dulceag de struguri amestecat cu un ușor iz de alcool oțetit ce răzbătea din vasele de lemn. Bărbatul, așa c...

 În semiîntunericul sălii de așteptare se zărea o bătrânică așezată pe un scaun. Broboada ce-o purta pe cap era trasă mult peste o falcă umflată. Se legăna ușor și mai gemea câteodată din cauza durerii ce o chinuia de mai bine de o săptămână. Ce nu încercase?! Și-a pus în ureche un grăunte de usturoi, a înghițit și niște nasturi d-ăia de aveau desenat pe ei un A, s-a tras cu gaz pe tot obrazul, ba s-a și spurcat trăgând fum din țigarea lu' ăl bătrân, c-așa îi zisese un vecin, să țină în gură fum de țigară și-i trece. Nimic, nimic nu pricepuse, ba s-a mai și înecat cu fumul de la " iarba dracului". Acum venise la dom' doctor, i-a spus o nepoată că e om priceput și cumsecade. Adusese și cinci ouă, le legase într-o batistă bărbătească și abia aștepta să intre la el, nu mai închisese un ochi de două zile.    Din cabinet se auzeau zgomote ciudate și voci vesele de copii. Mai erau trei copii și aci, lângă ea, și n-aveau stare deloc. Ba ieșeau și intrau pe ușa mare ce venea ...

                                                                   Eu am rămas în cameră pentru că nu aveam cravată de pionier și nici fustiță neagră, plisată, ce se-ncingea cu o centură lată care se-nchidea cu stema țării. Am așteptat să se termine festivitatea de deschidere a taberei și înălțarea drapelului pe un catarg. De fapt, m-am tot plimbat cu trenul, și eu, și patul pe care mi-l repartizaseră fetele mai mari. Paturile erau lipite două câte două, iar doamna cu coc avea un separeu făcut din placaj lucios ca scaunele de la cantină, chiar în mijlocul acestui dormitor imens.     Când afară au încetat să se mai audă cântecele patriotice, dormitorul s-a umplut de fete gălăgioase și fețe zâmbitoare. Patul de lângă mine era ocupat de o fată mai mare, prin clasa a șaptea. Avea părul roșcovan, fața plină de pist...