Liliana Buruntia

        ANI                                                                            -  Andrei, câți ani ai? l-am întrebat pe pruncul meu într-un taifas de-al nostru, când el descoperea lumea și eu o redescopeream prin el. - Am doi giumate! primesc răspunsul foarte serios. Da’ une sunt, mama, une sunt? m-a întreabat cu cea mai curioasă voce și cei mai întrebători ochi, în timp ce parcă și mânuțele cu degețelele răsfirate puneau aceeași întrebare. - Aici sunt mama, aici! am răspuns râzînd de naivitatea, dar și profunzimea întrebării, în timp ce brațele mele strângeau la piept dovada celor mai frumoși doi ani jumate din viața mea de până atunci, cufundându-mi fața în părul negru și cârlionțat cu miros de Andrei. Inima lui bătea lîngă inima mea și amîndouă în tande...

   GIUVAERELE COPILĂRIEI   Cele mai frumoase coronițe le-mpletea mama din trandafirii ce creșteau, mai mult sălbatic, la colțul casei babei Măria, acolo unde se termina pridvorul dinspre drum. Niște trandafiri albi și cu un parfum discret, pe care ni-i aducea stăpâna pridvorului ca pe-o ofrandă, fără să-i cerem, și pe care îi curăța mama de spini, ne împodobeau frunțile când eram strigați de la prezidiul serbării de sfârșit de an. Era doar începutul. Cu prima zi de vacanță redescopeream atelierele de giuvaere din zăvoi, din Rogojina, din vârful Tarniței sau chiar din curtea casei.   Cele mai reușite coronițe se făceau din margarete sălbatice printre care așezam frumos niște margarete mai mici și mai firave. Așa mi se păreau florile firave ale mușețelului, ca surorile mai mici ale margaretelor cu miezul ca un bănuț galben și perfect.     La gât purtam lănțișoare cu zalele din tijele păpădiilor, efemeridele care plecau cu vântul în cele patru zări....

  BOBOTEAZA, ZI DE BUCURIE      Mama era cea care se îngrijea să fim curați, să avem hăinuțele curate, batista să fie călcată și unghiile tăiate frumos la controlul săptămânal de la școală sau să fim spălați în urechi. Doar când venea popa cu Crăciunul sau Botezul ne făcea atenți mamaie să ne spălăm pe ochi. O spunea de parcă doar ochii ar fi contat. Dar, poate, chiar așa era, ochii trebuiau să fie curați și să vadă bine ce e în jur. Ochii minții. Însă, în dimineața de Bobotează, chiar ea era cea care ne turna apă să ne spălăm bine pe toată fața cu apa rece ca gheața care alunga orice semn de moțăială. Nu puteai să te închini icoanei, să o săruți și, mai ales, să bei aiasmă murdar în vârful nasului de magiunul de prune întins pe o felie de pâine, mâncat cu o seară înainte lângă o cană cu ceai de măceșe. Aiasma era aghiasma, așa-i zicea mamaie. Și noi.  - Să nu uitați asta cât-oți trăi! Aiasma și anafura se ia musai pe inima goală. Să nu mai vorbesc de  gri...

  AJUN DE BOBOTEAZĂ   Cu o mână ținea oala de o ureche iar cu cealaltă, plină de cenușă amestecată cu zăpadă, freca vasul mai mult pe interior. Oala care fiersese sarmale de Anul Nou lăsa urme topind zăpada din fața casei chiar în locul în care, primăvara, înfloreau cele ma frumoase lalele galbene. Mamaie, cum stătea așa, aplecată peste oala din care apa clocotită pe plită scotea aburi din ce în ce mai puțin, parcă scălda un copil în plin soare de vară, obligându-l să se spele prin urechi.  -Ia măi pune ici niște apă! Vez' să fie fierbinte, să să ducă grăsimea asta...Cu o cârpă ce o avea la îndemână, făcută dintr-o mânecă de la o cămașă arsă de purtarea în soarele a vreo  patru veri, mamaie mai spală o dată interiorul oalei care rămăsese curat ca lacrima. Era Ajunul Bobotezei și era post ca în Vinerea Mare, oalele trebuiau spălate de ''de dulce'', nici urmă de grăsime nu trebuia să spurce postul. - Ehe, ce nu face cenușa, ia uite ce lucește!, zice uitându-se mândră ...

  ÎNCEPUTURI     Ningea de la miezul nopții, chiar după ce nea Ionel, vecinul nostru de peste drum, împușcase anul ce trecuse cu arma lui de vânătoare. Parcă un sac plin cu zăpadă, ciuruit de un glonț, era anul ce trecea și trebuia să plece gol, așa ningea de mult. Nici pârtiile către case nu se mai vedeau. Râniseră oamenii zăpada în prima dimineață a noului an, făcuseră loc pentru sorcovari și plugușor, dar nu se mai cunoștea nimic, totul era alb. Nici boabele de grâu și porumb aruncate de flăcăi pe sub brazdele făcute în curțile oamenilor nu apucaseră să fie mâncate de brabeți sau ciori, le acoperise zăpada. Trecuse și Sfântul Vasile, mai era Boboteaza și Sfântul Ion, și gata, treceau sărbătorile, trecea vacanța. Nu ningea potolit, viscolea un pic, geamul ferestrelor era acoperit cam de-un lat de palmă iar prin curți și grădini toate aveau moț. Doar gardurile stăteau ca niște piedici în calea viscolului ce se răzbuna pe ele acoperindu-le pe o parte.   - Ia, mă, măt...

    METEORA   Mijlocul cerului. Meteora. Deși sub tălpi simțeai tăria stâncii, trupul parcă plutea deasupra văzduhului. Drumul șerpuit ce te-aducea aici, sus era anevoios chiar și pentru o mașină. De aici, de sus, vedeai ca într-o mare oglindă tot orizontul, până hăt departe. La picioare, se întindea frumoasa sau frumosul Kalambaka și deasupra, cerul. Ce aripi îngerești au avut primii călugări care și-au săpat colibe în această gresie, cum au urcat aici, ce dragoste i-a făcut să fugă din fața turcilor până aici sus?! Cu ochii plini și inima așijderea, coboram sau urcam scări săpate-n piatră de mâini care, atunci când nu modelau stânca, se odihneau crucindu-se în semnul Sfintei Treimi. Mergeam pe cărări înguste cât o palmă, pe alocuri. Cu fiecare pas făcut, o tristă trăire năpădea sufletul. Intrai în încăperi pe care încercai să le readuci în timpurile lor. Acum, totul era muzeu. A urcat lumea și aici, lumea cu cele lumești. Smeriți, pustnicii s-au dat în lături... La ora ...

  PIAZA BUNĂ   Mă strecuram cu grijă de sub plapuma caldă, fără să-i trezesc pe frații mei, mă îmbrăcam fuga și ieșeam în gerul dimineții care mă saluta ciupindu-mi obrajii ușor. Țurțuri dezordonați, așezați într-o neorânduială firească, împodobeau streașina casei ale cărei geamuri mari erau zugrăvite cu flori mititele de gheață. Era ajunul Anului Nou si trebuia să fiu primul om care intra în casa bunicilor. - Hai că tu ești piaza bună, zicea mamaie cu o seară înainte , tu să vii dimineață, prima să vii să vrăjești focu', să nu vie paguba de Jana căiar nu ne stau cloțele pe ouă și-nțarcă vaca repede ca acuț doi ani! Că io nu știu ce cată-n bătătura și-n casa omului dacă știe că e piază rea! Eeee , da' crez-că nu știe? Știe și numa de-afurisîtă vine cu noaptea-n cap! Să fie ea prima! Machea mă, unde mă duc io la oamini în casă cu noaptea-n cap?, se întreba mamaie de parcă ar fi fost Jana de la care ar fi așteptat un rșspuns. Da' tu să vii! Să treci pragu' cășii prima, că...

      OSPĂȚUL       De la tăiatul porcului și până după Sfântul Ion, în casa noastră era o viermuială nesfârșită.Nesfârșită, dar potolită, așa cum eram noi când îl așteptam pe popa Nicolae să vină cu Crăciunul întruchipat de icoana cu Nașterea Mântuitorului la care ne închinam și pe care o pupam cu evlavie. - Ia dă o fugă pân-la poartă de vez' dacă să vede!  - E la Mița lu' Petrache!, veneam cu răspunsul, intrând într-un suflet pe ușă de parcă ne era teamă să nu ne găsească popa afară. - Hi, aoleo, acuși ajunge...Că mă rugai de voi să vă sculaț' mai devreme! Voi, mai lasă-ne, mai lasă-ne!, se oțăra mamaie. Așa era, odată cu ziua ne zorea să ne ridicăm din pat, să nu ne găsescă popa ,,nespălați pe ochi,,. Lua repede mătura în mână și se apleca să măture cele două trepte ale scării pe care se așezau obraznic niște fulgi de zăpadă care nu țineau cont de importanța celui pe care noi îl primeam așezați cuminți și rușinați pe pat, așteptând ca mamaie să ne ...

 ÎNGHEȚATA  M-a bătut mama o dată. O singura dată, da’ rău! Sau bine. Cu cureaua lu’ tataie, făcută din piele groasă de porc. Dădea mama și plângea. Acum, cred că plângea de rușine și durere. - Să nu mai faci în viața ta! Să nu pui mâna niciodată pe ce nu-i al tău! Mai bine să plângi tu acum, decât să plâng eu mai târziu!, zicea. Dar și ea plângea. Furasem un leu din portofelul negru si crăpat de vechi ce era pe care-l ținea mamaie în buzunarul capotului ei bun și pe care-l îmbrăca rar, de sarbatori, când se ducea cu coșul cu pomană pe la vecini. Era mov cu floricele albe. Îl avea de mult, dar pentru că-l îmbrăca rar, era ca nou pentru ea. Mamaie n-avea șifonier la ea în odaie. Avea un cufăr pe care era prinsă cu șipci o tablă pe care era pictat un papagal colorat și vorbitor, cum văzusem într-un an la bâlciul de la Cordești. Acest cufăr, mare cât cel ales de fata moșului de la Sfânta Vineri, se cam golise de zestrea ei de fată și începuse biata să așeze cu grijă în el batiste...

      MÂHNIRI    Eram mâhnită o dată vara, la începutul vacanței mari, și o dată iarna , a doua zi de Crăciun. Chiar invidioasă eram, dar îmi trecea repede. Vara, eram invidioasă pe agrafele de păr ale verișoarei mele de la București. Pe lângă faptul că ea era foarte frumoasă și toată lumea o admira când venea pe la noi, avea și niște agrafe colorate și cireșe roșii prinse la elasticele cu care-și prindea cozile frumoase, blonde ca ale cosânzenelor. Eram invidioasă cam jumătate de oră, îmi trecea repede, erau bune și elasticele cu care îmi prindea mama părul și pe care mi le dădea mamaie, resturi după ce-și făcea jartele pentru ciorapi. Și chiar nu puteam să fiu invidioasă pe o așa bună verișoară cu care pregăteam mâncăruri gustoase din petale de flori sau scriam chitanțe cu indigouri șterse, ca cele mai destoinice conțopiste.   Iarna, eram invidioasă în dimineața zilei de Crăciun. Niciodată n-am înțeles de ce, în satul meu, fetele nu aveau voie să meargă ...

 O VIAȚĂ, DOUĂ VIEȚI     Am cunoscut-o la biserică, venea în fiecare duminică și se așeza cât mai în față, de parcă ar fi cerut ajutor icoanelor de pe catapeteasmă. De fapt, cred că asta și făcea, te mișca expresia feței ei, ochii care nu voiau să risipească nici un cuvânt din Sfânta Liturghie. Dar, ce mă nedumerea era gestul reflex de a se uita în spate la interval de câteva minute, iar uneori pleca brusc, grăbindu-se spre ieșire. Într-o zi, la sfârșitul slujbei, de parcă mi-ar fi simțit nedumerirea ce stătea în gestul său, femeia se întoarce către mine și-mi spune în șoaptă: ,,Vine după mine băiatu'. Când se trezește și nu mă vede, intră în panică, nu vrea să stea cu taică-su. Aici e singurul loc unde mai vin și eu, stăm peste stradă de biserică, aici vine și el singur. Vine, stă pe pragul bisericii până îl văd, mă duc la el și plecăm acasă", zice femeia întorcând din nou capul și căutănd ceva anume la intrare. ,,E mare, câți ani are?,, întreb dintr-o pură curiozitate, ...

PRISPA   Cursese streașina toată ziua, subțiind căciulile albe ale caselor străpunse de hornurile ca niște pipe folosite de boieri care doar seara se întâlneau la vreo sindrofie și pipau.In fața casei, mai într-o parte, niște rumeguș ce amintea de un castel de nisip făcut în vară pe malul Amaradiei murdărea zăpada ce sclipise toată ziua în soarele cu dinți. De jur împejurul castelului din rumeguș erau urme de pași de toate formele și toate mărimile ce duceau în prispa casei. Dudul din curte, dormitor de vară al găinilor, și care cu o zi înainte fuses plin de zăpadă de parcă înaripatele de astă vară își lăsaseră pe ramuri penele albe, rămăsese gol în amurgul sumbru ce prevestea o noapte geroasă. Băiatul, îmbujorat și nădușit un pic de la joagărul cu dinții cam strâmbi, înmulțea urmele pașilor ducând ultimul braț de lemne, grăbit să nu se întunece de tot. Un bob de apă desprins din țurțurii ce păreau făcuți de cea mai nepricepută dantelăreasă alunecă pe gâtul băiatului, topindu-se su...

 GÂNDURI     În preajma Paștelui, tundeam oile. Patru aveam și nu erau aceleași în fiecare an. Le tundeam cu niște foarfeci mari și cam ruginite. Niște seu de la una dintre oi era vaselina cu care încerca tata să le ungă după ce le ascuțea pe un rest de piatră de moară. Când mijea frunza la salcâm, atât cât să facă un pic de umbră, mă ruga mama să o ajut la tunsul mioarelor care trebuiau date la ciobanii ce urcau în pădurile Rușețului. Sub vorba dulce a mamei se lăsau trăntite la pământ de parcă știau că doar bine le va fi după ce scapă de povară. Eu le țineam și mama le tundea. Le simțeam bătăile inimii sub pumnii plini de lână, și tremurul atunci când foarfeca mai apuca și-un pic de piele, colorându-le pe ici, pe colo. Foarfeca lăsa urme umede și parcă un miros gălbui pe lâna tunsă. Ochii mioarelor, mari, limpezi și blânzi, cu gene rare, erau ca jumătățile de clepsidre din care mai curgea o primăvară iar lâna tunsă, plină de scaieți, parcă era o pagină scrisă pe care...

ALBA       Parcă în ciuda copiilor nu ninsese destul. Curțile semănau cu măsuța cu trei picioare pe care cernea mamaie făina când frământa colacii înainte de a-i însemna cu pistolnicul, așa cum îi zicea ea pristolnicului vechi ce păstra urme uscate de cocă. Cerul era jos, jos, de parcă crengile groase ale nucului de pe mejdina cu vecinii îl sprijineau, împiedicându-ne să-l atingem dacă am fi ridicat mâinile. ,,Că ce mai croncăne ale ciori, să vezi că ninge pân-desară!", zicea mamaie cu ochii pe geam, înfășurând pe degetul arătător un fir de lână vopsită în plină vară cu frunze din nucul ce era acum baston cerului. Afară, în dreptul ferestrei, pe o scândurică agățată la capete de două sfori prinse de o creangă a caisului golaș, ciorovăiau două vrăbii sărind de la un capăt la altul al scândurii acoperite de o mână de mălai, fix cât încăpea într-un pumn de copil îngrijorat de hrana păsărilor cerului. Pe umărul sobei, căci în umeri împovărați se transformau marginile sobei câ...

  FĂRÂME   Trei lucruri erau musai de făcut până în Crăciun.  La începutul Postului, toate oalele se fierbeau în leșie de săpun sau se frecau bine cu cenușă din vatra casei. Până în Ajunul Crăciunului, când forfoteau sarmale, oalele fierbeau ciorbe de praz acrite cu zeama rece din putina cu varză sau fasole pestriță adunată bob cu bob la începutul toamnei. Cum Doamne, iartă-mă să te spurci, mă creștine, și să mănânci de dulce în postul Nașterii Mântuitorului? se crucea mamaie deși știa că ea e singura care ducea la bun sfârșit această binecuvântată penitență până după Liturghia din ziua Crăciunului, atunci când se întorcea de la biserică așa, ca un apostol al familiei și-al casei.  Cu câteva zile bune înainte de Crăciun, scoteam salteaua de pe patul din camera mică și cu ușă verde a bunicilor, o desfăceam la un capăt și, după ce scoteam din ea paiele tocate ce ne odihniseră un an de zile, o umpleam cu bucăți mici de vară mirositoare sub forma unor paie noi și de un g...

    TURMA       Cu fața unui bărbat ce avea perciuni favoriți și sprâncene stufoase semăna bătătura din fața porții noastre. Mutra serioasă începea de la gulerul cămășii închipuit de ulucile albe ale gardului și se termina în drumul asfaltat ce închipuia cozorocul de la șapcă. Într-o primăvară am văzut asta, când ne-am cocoțat pe poarta ce ere hotar între două universuri. Stăteam agățați cu picioarele sprijinite pe ștacheții încrucișați în X, ținând degetele strânse pe vârfurile albe și ascuțite ale ulucilor de lemn. Atât de strâns țineam uluca porții încât și unghiile noastre parcă erau date cu var. Treceau oile ceapeului, trecuse iarna și plecau care pe unde, peste vară erau stăpânele Tarniței sau Rușețului. Când auzeam talăngile, ieșeam fuga la poartă să le vedem. Veneau ca un tăvălug, călcau totul în picioare. Stăteam cuminți, una cu poarta. Doar lanțul scurt care ținea loc de cheie se bălăngănea ușor, în tandem cu talăngile oilor. Unele oi erau tunse, coste...

    Am avut două bunici. Mamaia Marița și maia Anica. Cu mamaia am crescut, de la ea am învățat să fac mămăligă, altfel nu m-aș fi putut mărita. Tot de la ea am învățat să cânt Prohodul Domnului din Vinerea Mare, să împletesc ciorapi într-un cârlig de lemn și cât cheag să pun pentru un geac de brânză. Ea mă dădea pe păr cu gaz, să crească firul sănătos, fără păduchi. Tot ea-mi făcea pe plita sobei cea mai bună azmă de pâine și cele mai mălăiețe pere șorțul ei le ascundea. ,, Mai faceți, mumă, un copil, doi, că prea îi faceți frumoși și deștepți!,, Așa-mi zicea mamaia spre asfințitul vieții ei și începutul maternității mele. Râdeam, ce știe mamaia?! Nu bănuiam cât e de înțeleptă, că timpul meu îi va da dreptate ei. Trei copii a născut și a crescut mamaie, așa cum a putut și cum s-a priceput. Și-n fiecare dintre noi a pus câte ceva.    Maia Anica a făcut și a crescut cu tataia Ion unsprezece copii, dar mari i-a făcut singură. Mari și oameni. Tataia Ion a lăsat-o văduvă...

  - Ia țâne d-ici! Țâne bine, că ț-am spus să iei la pachet! Tu, nuuu, ai luat vărsată, de stau acu' s-o cântăresc, de-mi arde buricele deștelor când pun mâna pe ea! zise femeia oțărâtă că nu reușea singură să cântărească exact soda caustică pentru săpun, adăugând câte puțin pe talerul balanței substanța albă și toxică, potrivind pe unul dintre talere un kilogram, dar nereușind să egaleze perfect cele două brațe. - Nu ț-am spus, fă, că n-avea decât vărsată! încerca bărbatul să se scuze, în timp ce lua din mâna femeii cârligul balanței pe ale cărei talere era o greutate de un kilogram și pe celălalt o movilă de un alb lucios.  - Ai spus... bodogănește în continuare femeia. Ușșș d-aci, venirăți repede și voi, rămăsărăți nemâncate!  Prin ușa deschisă a bucătăriei de vară, pe care fumul scos de focul făcut în vatră nu se hotăra dacă să iese definitiv sau să se întoarcă înapoi, un cocoș cu creasta mare și roșie la care asorta o coadă arcuită din pene negre și două gheare parcă...

     Știam podul casei bunicilor cu ochii închiși, nici nu trebuia să fie luminat. De multe ori, nici nu mai punea mamaie scara, ne lua în brațe, apoi ne așeza picioarele pe umerii ei și ne vâra în pod ca-n gura unui căpcăun flămând și întunecat. Clipeam de două ori din ochi și gata, toate se vedeau mai limpede, toate erau la locul lor așa cum le  așezasem la sfârșitul verii. Funiile de ceapă și usturoi împodobeau căpriorii ce purtau ca pe o căciula țigla ninsă de sub care, vara, ieșeau viespi nesuferite. Iarna era mai liniște, zăpada parcă astupa orice zgomot ce venea de afară. Și nici viespile nu erau prea curioase de vizita noastră.     Prin gura podului pătrundea căldura și lumina din bucătărie. Atârnată de o grindă, învelită într-un cearceaf decolorat prin care i se zăreau coarnele, steaua aștepta cuminte să o facem parte din colind. - Dați jos o funie de ceapă! Și vezi să nu care cumva să calcați pe nuci, să nu le spargeți! Ia pune-n strachina asta câ...

     Nu știu, nu-mi mai amintesc dacă duminica era ziua când ningea pentru prima dată, dar, sigur, ziua în care ningea prima dată era ca o duminică. Norii joși parcă se sprijineau pe crengile golașe ale gutuiului nostru de la poartă. Știam că va ninge. Nu ne spunea cineva anume, dar pițigoii, așezați pe firele ce legau doi stâlpi de telegraf, parcă își primeneau penele pentru a primi imaculata lumii. Cu gesturi repezi și gălăgioase își pieptănau cu grijă penele cu care petrecuseră o vară.     Primii fulgi parcă statuseră înghesuiți într-un balon de săpun ce se spărgea deasupra satului, și nu-și găseau drumul spre pământ, bezmeticind în sus și-n jos, nehotărâți dacă să se mai zbenguie un pic sau să se lase mistuiți de hrăpărețul ce înghite tot.     Iarna, se întuneca devreme, mai ales la prima zăpadă. Peste drum de casa noastră era un bec mare atârnat deasupra drumului. Ziua nu-l lua nimeni în seamă, dar în noaptea când ningea pentru prima dat...